Nostalgia binelui primordial invada orice fiinţă care îngenunchea în faţa icoanei făcătoare de minuni. Chipul lui Iisus, liniştit, plin de pace divină, dar marcat vădit de frământarea şi chinurile de pe Pământ, părea de o veşnicie ancorat între ramele de argint ale icoanei.
Invizibilă, divinitatea era omniprezentă în mica biserică de lemn ce găzduia icoana şi care devenise – peste noapte – loc de pelerinaj pentru o ţară întreagă.
Zbaterea continuă între damnare şi mântuire aducea zilnic valuri de pelerini, care mai de care mai convinşi de puterile miraculoase ale icoanei.
În faţa efectelor păcatului aducător de chin şi nelinişte sufletească, clasele sociale dispăreau, oamenii devenind dureros de egali şi frapant de similar preocupaţi de găsirea unei căi către graţia divină.
În coada de aşteptare, înspăimântător de mare, creată de la intrarea în biserică şi până la altarul împodobit cu icoana făcătoare de minuni, găseai deopotrivă domni eleganţi ori doamne simandicoase, dar şi oameni simpli, de prin satele sărace din împrejurimi.
Alăturate în cutezanţa ori nesăbuinţa lor de a veni să ceară icoanei ajutor, două femei ieşeau uşor în evidenţă, venite fiind din două lumi cu sensuri profund diferite.
Prima, o doamnă stilată, „mascată” cu generoase farduri şi vopsele femeieşti, purta cu dânsa tainice miresme de parfumuri franţuzeşti, ce-mbălsămau, cu tăria lor, discretul miros de tămâie prezent în mica incintă bisericească.
În spatele ei, cea de-a doua femeie încânta şi şoca deopotrivă prin straiul ei ardelenesc, brodat cu multă migală şi „pătat” graţios cu urme de curcubeu, dar şi prin trăsăturile ei afectate vizibil de greutatea traiului patriarhal.
Ajunsă în faţa icoanei, doamna coborâtă de pe podiumurile modei urbane se prăbuşi în genunchi, şoptind cu patos ramei de argint, pe care buzele ei roşii o atinseră grijuliu:
– Iisuse Hristoase, te rog, ajută-l pe fiul meu în tot ceea ce face. Dăruieşte-i, Doamne, o slujbă bună, un salariu care să-l lipsească de griji, o casă decentă în centru şi o maşină care să îl mulţumească! Te rog, Doamne, arată-ne încă o dată mila ta şi dăruieşte-i lui toate acestea!
Presată de freamătul sufletelor nerăbdătoare din spatele ei, femeia se ridică din faţa icoanei, mulţumi făcând încă vreo două-trei mătănii şi se îndepărtă discret.
Biruitoare în faţa caznei de a fi stat atâtea ore în şir la rând pentru a se închina în faţa icoanei, femeia de la ţară aşeză şi ea munciţii genunchi pe frumosul covor ce împodobea culoarul către icoană:
– Isuse drag, rosti ea… şi eu am venit în faţa ta ca să mă rog pentru fiul meu. Dar eu am să îţi cer doar un singur lucru: Fă, Doamne, ca fiul meu să te iubească, căci, în acest fel, toate celelalte vor veni de la sine…
–––––
Foto: Oana Nechifor; Sursa Imaginii: https://doxologia.ro/cand-de-ce-stam-genunchi-timpul-sfintei-liturghii
