Se trezesc în zori cu ochii goi,
Sunt lângă cineva, dar nu sunt ”doi”
Zâmbesc absent, vorbesc frumos
Dar știu că totul nu mai are rost
Își sorb cafeaua, fac ce-i bine
Își joacă rolul, însă plâng în sine
Gândul le zboară către alte zări
La alte buze, la săruturi și îmbrățișări
Inima nu mai găsește pace, orice-ar fi
E un coșmar, aproape în fiecare zi
Nu spun. Nu cer. Nu dau de veste.
Doar plâng în ei și vor o altfel de poveste
Și scriu apoi în taină,
Fără foi
Scrisori ce nu ajung nicicând să fie despre ”noi”.
Pe lângă ei, o viață dreaptă,
În ei, o rană care așteaptă.
Sunt trădători? Poate că da.
Dar nu cu trupul, ci cu altceva
E mult mai greu și mult mai bine ascuns
E visul care niciodată nu e spus.
Nu uită că ei sunt în primul rând părinți
Și se sacrifică pe sine, strâng din dinți
Uitând de vis, trăind prin ei
Cu suflet sângerând
Ca niște sfinți
Nu tot ce arde, se trăiește.
Nu tot ce doare, se rostește.
Rămân cu zâmbetul pe față,
Plângând cu inima pentru o altă viață.
Sunt sfinți fără să aibă vreun altar,
Și niciodată nu distrug ce e deja în calendar.
Ei sunt acolo și rămân
Nu pleacă, nu își fac bagajul
Și poate că ăsta le e curajul.
Rămân visând iubirea fără pat
Așteaptă un semn ce nu le este dat
Și strigă „te iubesc”-uri fără glas,
Într-o iubire care n-a avut vreodată ceas.
Autor: Andrei Nistor
Credit foto: ID 10493152 | No Clock Day ©
Cammeraydave | Dreamstime.com
