Într-o lume în care timpul pare să se scurgă prea repede, există oameni care aleg să-l oprească… cu mâinile. Fidias Vasquez, sculptor originar din Ecuador și adoptat cu sufletul de România, e unul dintre ei. Cu ochii mereu în căutarea formei perfecte și cu inima plină de povești nespuse, Fidias nu sculptează doar în piatră sau lemn, ci și în emoții.
Pentru el, fiecare lucrare e o confesiune tăcută, un fragment de viață transformat în materie. Am vrut să-l cunoaștem nu doar ca artist, ci și ca om. Ce îl inspiră, ce îl rănește, ce îl face să simtă cu adevărat. Ce înseamnă, de fapt, „acasă” pentru un om care poartă două culturi în același suflet?
Îi mulțumim lui Fidias Vasquezcă a aceptat să împărtășească cu cititorii Paginii Sociale câteva detalii despre latura sa profundă și umană și vă invităm să îi descoperiți (fie și într-o mică măsură) limbajul artistic și viziunea plastică, deosebite.
Fidias Vasquez ne-a împărtășit (cu generozitate) nu doar povestea unui artist talentat, ci și viziunea unui om care vede arta ca pe o punte între trecut, prezent și viitor. Prin fiecare lucrare, el reușește să aducă la viață emoții profunde și să ne amintească că arta este, înainte de toate, un limbaj al sufletului.
Cu rădăcini adânci în cultura sa și cu aripi întinse peste continente, Fidias ne învață că autenticitatea și pasiunea sunt cheia pentru a crea ceva cu adevărat valoros. Și că, indiferent de unde vii, dacă muncești cu dragoste și sinceritate, poți lăsa o amprentă care să dăinuie dincolo de timp.
Mirela Șinca: – Cum ai ajuns în România și de ce ai ales să rămâi? Ce înseamnă pentru tine “acasă”?
Fidias Vasquez: – Tatăl meu a venit din Ecuador în România, în perioada comunismului, unde a făcut facultatea și a stat aici aproximativ 10 ani. A adus-o și pe mama, care a făcut și ea facultatea aici. Eu am venit cu ei, când aveam un an și jumătate, așa că am făcut grădinița și primii ani de școală aici.
După ce ne-am întors în Ecuador, mi-era dor de România. Aveam amintiri, visam des la România. În 2009, un fost coleg al tatălui meu l-a invitat să vină înapoi în România, să vadă cum e după comunism și să lucreze ca restaurator la cetatea din Alba Iulia. Tatăl meu, fiind sculptor și arhitect, i-a spus că și eu am făcut arte și sunt sculptor, așa că am fost invitați amândoi. Proiectul a fost pentru un an, la Alba Iulia.
Atunci când am venit, în anul 2009, credeam că-mi voi aminti limba, dar nu a fost chiar așa. A trebuit să învăț din nou să vorbesc românește, chiar dacă accentul cred că mi-a rămas. Mi-a plăcut mult România, am început să-mi amintesc de copilărie, îmi place cum e lumea aici – deschisă, amabilă. Le place cultura noastră latino-americană, iar mie îmi plac: mâncarea, peisajele, Transilvania. Eu vin din Munții Anzi, Ecuador, și m-am simțit acceptat, așa că am început facultatea aici.
Mirela Șinca: Cum te simți în România? Ce îți place cel mai mult aici?
Fidias Vasquez: – Cel mai mult … e greu de spus, dar, fiind artist, aș spune că România este o țară cu o istorie culturală imensă, mai ales Brâncuși, care pentru mine înseamnă sculptura. Îmi place foarte mult Clujul, în special pentru că este un oraș cultural, se întâmplă multe evenimente artistice.
Pe lângă asta, am cunoscut oameni foarte faini, din diverse domenii și, încet, încet, am reușit să-mi fac un nume și să-mi dezvolt o artă proprie aici, în România, în Cluj-Napoca.
Mirela Șinca: – Te simți mai mult ecuadorian sau ai început să te simți și “puțin român”?
Fidias Vasquez: – E greu de spus în ce proporții, dar cel mai probabil: jumătate, jumătate.
Mirela Șinca: – Ai reușit să-ți creezi o comunitate aici? Cum te sprijină oamenii din jur?
Fidias Vasquez: – Da, exact asta spuneam că-mi place foarte mult. Românul, în general, este deschis, îi place să ajute, îi plac bancurile, îi place viața, și asta e foarte important. Acum chiar nu mai știu unde am mai mulți prieteni, dacă în Ecuador sau în România. Am prieteni minunați aici, care m-au ajutat fiecare în felul lor și tot timpul mă sună, ne vedem, stăm împreună aproape în fiecare zi.
Mirela Șinca: – Cum a fost tranziția culturală și artistică?
Fidias Vasquez: – Sigur că a avut un impact asupra stilului meu, dar nu foarte mult, pentru că un artist, odată ce i-a intrat arta în sânge, își formează un stil pe care îl evoluează și îl adaptează cu lucruri noi din viață.
În România am găsit multe situații frumoase și artiști faini care m-au influențat și pe care i-am influențat, dar nu foarte mult. Sunt convins că, dacă aș fi rămas în Ecuador, stilul meu ar fi fost diferit, poate nu aș fi avut stilul pe care îl am acum.
Mirela Șinca: – Cum ai descoperit pasiunea pentru sculptură? A fost prin tatăl tău?
Fidias Vasquez: – Cred că m-a influențat tatăl meu, pentru că, de când țin minte, îl vedeam cum modelează, cum desenează și sculptează. De multe ori îmi dădea o bucată de lut să modelez și eu.
Îmi plăcea să desenez, mama îmi spunea mereu că de când aveam doi ani începeam să desenez. Confiscam creioane, pixuri, tot ce găseam și desenam pe foi. Chiar păstrez câteva dintre desenele acelea.
Cred că arta am avut-o în sânge încă de la naștere, dar am dezvoltat-o împreună cu tatăl meu, cu siguranță.
Mirela Șinca: – Îți amintești prima ta lucrare? Ce ai simțit când ai terminat-o?
Fidias Vasquez: – Prima lucrare, dacă vorbim efectiv de prima, a fost în liceu. Nu eram profesionist și trebuia să dăm niște examene, să desenăm ceva, să modelăm ceva și apoi să vorbim puțin despre ceea ce știm.
Atunci am făcut o casă – o casă în stil țărănesc, cum avem noi în Ecuador. Cu siguranță n-o să uit acel moment.
Mirela Șinca: – Nu există o fotografie cu prima ta lucrare?
Fidias Vasquez:- Nu, pe vremea aceea, în Ecuador, pozele erau foarte rare.
Mirela Șinca: – Și prima lucrare în România?
Fidias Vasquez: – Prima lucrare a fost în 2009, când am venit împreună cu tatăl meu, ca restauratori, pentru cetatea din Alba Iulia.
Mirela Șinca: – Ce ai simțit în momentul în care ți-ai văzut prima lucrare în spațiul public?
Fidias Vasquez: – Ah… un fel de bucurie profundă, dar și rușine, în același timp. (zâmbește) Oamenii se opreau, priveau, comentau. Simți că devii vulnerabil. Te expui.
Dar, în același timp, e o formă de libertate. Să știi că arta ta vorbește în locul tău, că poate atinge suflete, fără să spui un cuvânt. E o emoție care nu se compară cu nimic altceva.
Mirela Șinca: – Ce ai simțit când ai terminat lucrarea?
Fidias Vasquez: – M-am simțit foarte, foarte mândru de ce am realizat, am avut o mare încredere în mine și … da, chiar așa a fost. Am luat locul 2 din 100 de participanți la acel test.
Mirela Șinca: – Cine sau ce te-a influențat cel mai mult în parcursul tău artistic? Tatăl tău?
Fidias Vasquez:- Nu, tatăl meu mai puțin. Știi cum e, în familii se întâmplă multe pe parcursul vieții … Dar trebuie să recunosc că el mi-a pus bazele. După aceea, am urmat drumul meu. Mi-a plăcut să învăț și de la alți artiști, am studiat mulți maeștri și am încercat să iau de la fiecare ceva ce să mă reprezinte, ceva ce să pot face al meu. Ca orice artist, încerc să am un stil propriu, iar acesta s-a format în timp. Acum pot spune că stilul meu se bazează, în primul rând, pe Brâncuși. Mă simt tot mai inspirat de el.
Îmi place să scot simplitatea dintr-o formă — fie că e un obiect, o persoană sau un animal. Toate au o simplitate care trebuie descoperită, și asta e partea cea mai frumoasă.
În plus, aici, în România, am învățat să folosesc mai multe materiale. În Ecuador, lucram aproape numai cu lemn, iar aici am început să experimentez cu materiale diferite, și îmi place foarte mult asta.
Mirela Șinca: – Ce te inspiră atunci când începi o lucrare? Ai vreun ritual sau proces special înainte să creezi?
Fidias Vasquez: – Da, sunt mai multe. Nu există o singură cale. De multe ori, ca artiști, suntem invitați să participăm la târguri de artă, unde ni se dă un material — o piatră, un lemn — și ni se spune o temă. Tema ne ajută să ne concentrăm gândurile, dar cel mai mult ne ghidează materialul primit. De exemplu, lemnul are propria lui viață și expresie, la fel și piatra. Trebuie să găsești expresia potrivită în material, iar asta contează enorm.
Când lucrez singur, doar pentru mine, fără o temă, inspirația poate veni dintr-un vis, o dorință sau o amintire pe care vreau să o aduc în realitate.
Mirela Șinca: – Ce înseamnă pentru tine o lucrare „reușită”? Când știi că o piesă este cu adevărat „gata”?
Fidias Vasquez: – Este o întrebare foarte bună. Cred că o lucrare este reușită atunci când o finalizezi. Te detașezi puțin de ea și, dacă atunci când te uiți la ea zâmbești, înseamnă că e reușită. Dacă nu, simți că vrei să schimbi ceva, că nu e ceea ce ai dorit. Dar când zâmbești, înseamnă că ai făcut-o bine.
Mai există și un al doilea criteriu: contează foarte mult dacă, atunci când opera ta este privită de alte persoane, transmite un mesaj. Pentru mine, o operă de artă fără mesaj nu este reușită. Comunicarea este fundamentală, atât în artă, cât și în viață.
Nu contează dacă lucrarea e frumoasă sau urâtă, mică sau mare. Important este ca orice operă reușită să transmită un mesaj.
Mirela Șinca: – Frumos. Ai vorbit de diferite materiale cu care lucrezi și ai lucrat, dar care este materialul tău preferat?
Fidias Vasquez: – Preferatele mele au fost și rămân lemnul și piatra. Cu lemnul am început, cu lemnul m-am învățat să lucrez, dar aici, în România, am descoperit piatra — calcarul, o piatră folosită încă din vremea romanilor și dacilor pentru construirea cetăților. Este o piatră deosebită, de care m-am îndrăgostit.
Am avut onoarea să lucrez mulți ani în piatră aici, iar pentru mine e greu să aleg care dintre cele două este preferata. Dar, dacă ar fi să mă caracterizez, cred că depinde și de starea mea sufletească.
Lemnul este un material nobil, elastic, care mă lasă să fiu mai coquet, mai jucăuș, mai liber în expresie.
Piatra, în schimb, este ceva mai solid, mai serios, mai monumental — mă face să scot din mine partea structurată, mai fixă, mai rațională.
Mirela Șinca: – Ce simți când lucrezi? Este sculptura pentru tine o formă de terapie, de exprimare, de eliberare?
Fidias Vasquez: – Absolut, 100%! Orice artist din lumea asta — sculptor, pictor, dansator — îți va spune că, în primul rând, arta este o formă de eliberare, de expresie. Da, asta ne caracterizează și de aceea avem fiecare stilul nostru.
Mai ales cei mai faimoși artiști, ale căror lucrări sunt imediat recunoscute — poți spune „A făcut această sculptură cutare artist“ sau „Această pictură este a cutăruia“. Și asta pentru că în lucrările lor se vede sufletul, mesajul lor personal.
Mirela Șinca: – Există o lucrare care îți este cea mai dragă? Poate pentru că are o poveste personală?
Fidias Vasquez: – Nu cred că am o singură lucrare preferată. Totuși, dacă mă gândesc, am făcut o sculptură pentru un concurs internațional la care, din păcate, nu am putut participa din motive personale. Însă mi-a plăcut atât de mult lucrarea, încât am decis să nu o expun niciodată și să o las la părinții mei în Ecuador.
Poate tocmai pentru că nu am reușit să o prezint la acel concurs, acea lucrare a devenit foarte importantă pentru mine și am ales să o împărtășesc doar cu ei.
Mirela Șinca: – Care sunt emoțiile pe care încerci cel mai des să le transmiți prin artă?
Fidias Vasquez: – Îmi place foarte mult să sculptez aripi și animale, în special păsări. De ce? Pentru că ele, pentru mine, simbolizează libertatea. Aripile îmi transmit sentimentul de a zbura, de a merge oriunde, de a putea atinge cerul.
Mi-ar plăcea ca fiecare dintre noi să se simtă liber, să aibă această senzație.
Pentru mine, arta e o formă de zbor. Întotdeauna am fost fascinat de libertate – nu doar fizică, ci și interioară.
Lucrările mele au teme recurente: zborul, omul, visul, evadarea din limite. Multe dintre sculpturile mele au aripi, uneori figurative, alteori doar sugerate.
Cred că toți vrem, în felul nostru, să ne desprindem de greutăți, să ne înălțăm. Arta e felul meu de a spune asta.
Mirela Șinca: – Ce te sensibilizează în viața de zi cu zi? Ce îți umple inima de bucurie?
Fidias Vasquez: – În primul rând, oamenii. Încerc să împărtășesc cât mai multe momente cu prietenii mei, dar nu numai cu ei. Toți trecem prin stări diferite — bucurii sau tristeți — și toate acestea îmi îmbogățesc sufletul.
Apoi încerc să transform aceste trăiri în lucrările mele. Pentru noi, artiștii, nu este obligatoriu ca operele să transmită doar bucurie. Viața este un cumul de bucurii și tristeți, de lacrimi și râsete.
De aceea, cred că o operă de artă trebuie, în primul rând, să emoționeze și să cuprindă cât mai multe emoții, la fel ca viața.
Să nu uităm că lemnul este viață, piatra este viață… iar ceea ce creăm noi este tot viață. Important, așa cum spuneam, este să reușim să transmitem un mesaj.
Mirela Șinca: – Ce vis ai și nu l-ai spus nimănui până acum?
Fidias Vasquez: – Nu știu… sunt multe. Visul meu ca artist este să pot participa la cât mai multe expoziții și să cunosc cât mai mulți oameni. Lumea este minunată, iar mie mi-ar plăcea să putem uni prin artă toate culturile, toate țările, toate continentele.
Îmi doresc să vizitez lumea întreagă și să fac cunoscute lucrările mele în cât mai multe colțuri ale globului, fără să uit însă de unde am pornit.
Visez să creez o lucrare monumentală, într-un spațiu natural – pe un munte, pe o stâncă, într-un loc unde omul și natura se întâlnesc.
O lucrare despre zbor, despre libertate.
Și, într-o zi, mi-ar plăcea să deschid o școală de sculptură. Un loc deschis, liber, unde oamenii pot învăța nu doar tehnică, ci și cum să se asculte pe ei înșiși.
Mirela Șinca: – Ai avut deja expoziții, pe când următoarea?
Fidias Vasquez: – Aș vrea să îți pot spune, dar momentan nu știu sigur. Nu este ușor să organizezi o expoziție singur. Nu am avut niciodată sponsori și tot ce am realizat am făcut-o cu propriile forțe. Deocamdată, am o sală unde expun lucrările mele, dar nu pot spune că este o expoziție oficială.
Mirela Șinca: – Ce ai vrea să știe publicul tău despre tine, dar nu reiese din lucrările tale?
Fidias Vasquez: – Mai mult decât despre mine, aș vrea ca oamenii să vină la expozițiile mele, să vadă lucrările mele și să mă descopere prin ele. Pentru că în fiecare sculptură este sculptat sufletul meu, viața mea, emoțiile și visele mele.
Mirela Șinca: – Pe lângă lucrările expuse, știu că ai realizat multe opere în case și grădini private, dar și în locații importante.
Fidias Vasquez: – A fost o onoare. Nu doar ca artist, ci ca om. Am lucrat la monumente istorice, la fațade vechi, la catedrale – locuri pline de istorie și energie.
Am simțit o mare responsabilitate. Fiecare detaliu trebuia respectat, fiecare piatră era o parte din trecutul acestui popor. Și în timp ce lucram, mă gândeam că pun mâna pe ceva ce a fost atins cu sute de ani în urmă.
E un sentiment puternic – că faci parte dintr-un lanț, că nu lucrezi doar pentru tine, ci pentru generațiile viitoare.
Am avut onoarea și plăcerea să creez lucrări importante în locuri deosebite, pe care le privesc cu mândrie, știind că vor rămâne veșnice. În Ecuador am patru lucrări importante, iar aici, în România, am trei.
Ce e frumos în România e că am lucrat și la restaurări, o experiență de mare onoare pentru mine. Am restaurat monumente istorice importante, precum Cetatea Alba Iulia, Castelul Hunedoarei, Castelul Huniazilor, Palatul Baroc din Timișoara, Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Opera Națională din Oradea și, în Cluj, Palatul Mikes János din Piața Muzeului, printre altele.
Mirela Șinca: – Cine este Fidias când nu creează? Ce te face să râzi, să te emoționezi, să visezi?
Fidias Vasquez: – Dansez! Când nu sculptez, dansez, pictez, cânt — tot artă este și iubesc orice formă de artă care îți permite să te exprimi și să transmiți emoții.
Dansul latino-american este plin de viață și pasiune, foarte iubit în Europa. De aceea, în timpul liber predau ore de dans latino-american și particip cu cursanții mei la tot felul de evenimente în Cluj și în țară. Ne bucurăm împreună de muzică, dans și viață. Ce frumos este să râzi și să te emoționezi pe ritmurile unei melodii latino!
Mirela Șinca: – Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit ca artist?
Fidias Vasquez: – Mă emoționez de fiecare dată când cineva apreciază lucrările mele, mici sau mari, și sunt recunoscător pentru cuvintele frumoase.
Dar cred că cel mai mare compliment este atunci când cineva care a cumpărat sau căruia i-am făcut o lucrare mă recomandă altora. Pentru mine, asta e o confirmare că ceea ce creez are valoare.
Mirela Șinca: – Cum ți-ai dori să fie văzut și înțeles Fidias — artistul și omul — peste 20 de ani? Cum ai vrea să fii ținut minte: ca artist sau ca om?
Fidias Vasquez: – Simplu… ca un om fain, un prieten. Iar în artă, ca cineva care a adus un strop de emoție în viața celor care au văzut sau au una dintre lucrările mele.
Mirela Șinca: – Îți mulțumesc și sper să ne anunți cât mai curând data următoarei expoziții.
Fidias Vasquez: – Cu siguranță veți fi printre primii care vor afla. Sper să fie cât mai curând, dar, cum spuneam, e nevoie de răbdare, pasiune și bani. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să-mi împlinesc acest vis și să vă invit!
