De multe ori auzim în jurul nostru că: „Dumnezeu mi-a dat boala asta, greutatea asta sau răul ăsta”. Este Dumnezeu sursa răului din jurul nostru, măcar în parte dacă nu total? Limpezirea o dă Iisus printr-un exemplu care, deși nu exhaustiv, aduce lumină asupra raportului dintre Dumnezeu și rău. La vindecarea femeii gârbove, răspunzând mai-marelui sinagogii care se mâniase că Hristos o vindecase într-o zi de sâmbătă, printre altele Hristos îi spune: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? (Luca 13, 16)”
Cu alte cuvinte, sursa bolii era însuși diavolul. Limitați fiind noi, oamenii, ne oprim deseori doar la ceea ce se vede fără a încerca să pătrundem până la înțelesul sau cauza ultimă a unui lucru. Ne mulțumim să fim superficiali și să nu căutăm mai departe de primul înțeles care ne satisface, dar Iisus știe că nu tăind ramurile răului îl va birui, ci smulgându-l din rădăcină. De aceea, de multe ori când aduce vindecare descoperă cauza bolii acelora: diavolul. Pentru omul secularizat al zilelor noastre sună hilar, ce, doar nu e evident că doamna în cauză avea scolioză? Sau cei așa-ziși demonizați, e clar că aveau epilepsie. Noi știm, Dumnezeu, săracul, nu știe. Știința zilelor noastre, zeița absolută care nu suferă contradicție, proaspătă, nouă și permanent înnoitoare, are toate răspunsurile. Și dacă nu le are, nu-i așa, le va avea.
Lucrând în domeniul software-ului sunt familiarizat cu ceea ce înseamnă aparate „inteligente” ca să știu că „inteligența” lor e inexistentă. Sunt la fel de proaste ca o mătură. Ontologic vorbind este același lucru, fără nicio diferență între ele. „Inteligența” pe care o percep oamenii este a celor care le-au programat, care le-au dat posibilitatea de a interacționa cu noi. Inteligența noastră este cea care, interacționând cu inteligența celor care le-au creat generează efecte utile, uneori chiar uimitoare. Uneltele în sine habar nu au că există și că fac ceva. Din acest considerent și „inteligența artificială” este o construcție artificială, ideologică și de marketing, fundamental falsă. Totuși, prin aceste unelte putem explica legătura dintre suflet și trup, prin analogie.
În momentul în care se întrerupe curentul care le dă „viață”, computerele sunt moarte. O bucată de plastic și fier care nu mai folosește la nimic. Când le pornim și curentul trece prin ele, software-ul, adică seria de comenzi care sunt stocate în ele, este activat și începe să facă ceea ce a fost programat să facă. Fără abatere, fără inițiativă proprie, având un grad de libertate zero. Și totuși, nici măcar cei care au programat nu au putut să vadă vreodată sau să pună mâna pe software-ul în sine. O înșiruire de zero și unu care e activată de curent și care interacționează cu componentele fizice, prezentându-ne nouă o interfață prin care putem interacționa cu ele. Sau făcând lucruri pe care nu le știm și, uneori, nu le vrem, ascunzând intenții neștiute de nimeni decât de către cei care le-au programat.
Cam așa stau lucrurile și între suflet și trup. Trupul fiind un soi de „hardware” iar sufletul un soi de „software”. Fără sufletul din el, trupul este mort, o adunătură de celule care nu mai au niciun rost și care, dacă nu ar fi acțiunea unor bacterii și altor microorganisme asupra lui care să îl descompună, ar rămâne și el ca un computer scos din priză. Ceva nefolositor. Cei care au văzut și atins trupul mort al unui om cunosc foarte bine ceea ce spun, mai ales medicii.
Dar, când trupul este „îmbibat” de suflet precum un burete de apă, el este în întregime sub controlul acestuia, așa cum hardware-ul este în întregime sub controlul software-ului, repet, cu grad de libertate zero. De la sine, trupul nu face nimic, căci altfel ar face și când sufletul nu ar fi în el. Așa stau lucrurile chiar și cu creierul: el de la sine nu face nimic ci doar la comanda sufletului. Sufletul este cel care e la butoane, la comandă. Cum? Taină. Deocamdată nu ne folosește să știm cum deși, la vremea potrivită, Dumnezeu ne va arăta cum. Gândul îmi spune că, dacă am ști, unii dintre noi am folosi aceasta pentru a pune stăpânire pe ceilalți fără ca aceia să mai aibă vreo șansă de scăpare. Oare nu aceasta se caută cu înfrigurare astăzi? Controlul absolut? Iar Domnul ne dă libertate absolută și noi nu o prețuim…
Totuși, mai ajung la butoane și alte duhuri. Duhuri rele. E ceea ce teologia numește „posedare” și în față căreia știința stă ca vițelul la poarta cea nouă. Proastă. Mută. Dar de ce doar duhuri rele? Nu ar putea să preia controlul și duhurile bune? Nu, niciodată, pentru că preluarea controlului înseamnă lipsirea de libertate, care este în sine un abuz și un atac la ființa omului. Ori duhurile bune, în ascultare absolută și de bunăvoie de Dumnezeu, cel bun și care vrea binele omului, nu ar face așa ceva vreodată. Pentru că Dumnezeu Însuși nu face. Dacă ar face-o, și-ar distruge propria creație și atunci unde ar mai fi iubirea Lui? S-ar contrazice pe Sine.
Să nu uităm, dar, unde vrem să ajungem, adică la cauza răului și a bolii. Pe scurt, aceasta este libertatea rău întrebuințată, cea care iese din ascultarea față de Dumnezeu, Cel care a rânduit toate într-un anumit fel spre sănătate, viață și bucurie.
Împotrivindu-se acestei rânduieli, a firii, creează dezechilibre și stricăciune, în primul rând asupra sieși și, apoi, asupra altora, generând boală, moarte și durere. Și atunci este libertatea rea? Nimic nu e rău în sine, pentru că totul a fost creat de Dumnezeu bun. Rea este ieșirea din ascultare, împotrivirea la voia lui Dumnezeu, dorința de a fi altceva decât ceea ce ești, de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. Soluția? Revenirea la ascultare, supunerea față de voia lui Dumnezeu, dorința și bucuria de a descoperi ceea ce suntem în comuniune absolută cu Cel care ne-a creat, împlinirea chemării de a fi dumnezeu în Dumnezeu. Spre fericire în veșnicie.
Păi bine, atunci, dacă Dumnezeu nu ne vrea nouă rău și nici nu-l produce, dacă ne iubește și ne vrea binele, de ce îl îngăduie? De ce lasă să fim cuprinși de rău? Pentru început, să observăm că îngăduința aceasta este temporară, doar până la o vreme. Dar de ce, totuși? Limpezirea tot Domnul o face în pilda grâului și a neghinei, atunci când lucrătorii întreabă: „Vrei deci să ne ducem și s-o plivim?”, la care El răspunde: „Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeți odată cu ea și grâul. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș; iar la vremea secerișului voi zice secerătorilor: Strângeți mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem; iar grâul adunați-l în hambarul meu. (Matei 13, 24-30)” Așadar, din dragoste pentru cei care sunt chipul Său, ca nu cumva să sufere vătămare în ființa lor câtă vreme sunt încă fragezi, neîntăriți, fără rod. În același timp, îngăduința este pentru a-i întări pe ai Săi spre desăvârșire, căci „puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune (2 Corinteni 12, 9)”, și spre smerenie, după mărturisirea Sf. Ap. Pavel: „datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc (2 Corinteni 12, 7)”. Așadar, crezând Domnului, de folos ne este să răbdăm răul – nu să-l facem – pentru a ne întări și a crește duhovnicește, pentru că niciodată Dumnezeu nu-l lasă să acționeze spre distrugerea noastră. Dacă este să citim despre răbdarea lui Iov și felul în care diavolul a cerut în două rânduri să-l vatăme, prima oară în cele ale sale și apoi în cele ale trupului său, de fiecare dată Domnul a îngăduit până la un punct, până acolo unde știa că Iov e în stare să poarte, niciodată mai mult decât atât. Așa se întâmplă cu fiecare dintre noi, nimeni nu primește o cruce mai grea decât poate duce. Mare e, însă, ispita de a cârti, de a fi nemulțumit, de a face pe Dumnezeu nedrept. Și aici mai este o cauză a suferinței noastre: noi înșine. Noi înșine ne facem rău și, mai mult decât atât, facem rău fraților și surorilor noastre, așa cum magistral punctează și Sf. Ap. Pavel: „Negreșit, însuși faptul că aveți judecăți unii cu alții este o înfrângere pentru voi. De ce nu suferiți mai degrabă nedreptatea? de ce nu răbdați mai degrabă paguba? Dar voi înșivă faceți nedreptate și aduceți pagubă; și aceasta, fraților! (1 Corinteni 6, 7-8)”. Așadar, printre altele, rostul suferinței este de a învăța să nu o provocăm altora, căci așa cum nouă nu ne place, nici altora nu le place.
Din toate cele spuse ar trebui să nu existe dubii că Dumnezeu și răul sunt incompatibili, contradictorii, așa cum e ființa și neființa, existența și inexistența. Să nu uităm că generatorul răului este satana, împotrivitorul, cel care prin înșelăciune și abuz s-a înstăpânit pentru o vreme peste lumea acesta, și care în Hristos nu are nimic așa cum nici Hristos în el (Ioan 14, 30). Așa stând lucrurile, de folos ne este să iertăm pe cei care ne fac rău înțelegând că, de cele mai multe ori, nu acționează decât din neștiință și ispitiți fiind de către ispititor, pentru ca Dumnezeu să ne ierte și nouă când, la rândul nostru, vom cădea în ispită, căci „păcatul nostru mult este (Psalm 24, 12)”.
–––
Autor: Ioan Crișan, fragment din volumul intitulat: “Pelerin în lumea de aici”, apărut la Editura Renașterea, Cluj-Napoca, în anul 2023
Sursa imaginii: https://doxologia.ro/cuvinte-cheie/pedeapsa-lui-dumnezeu
