Deși interesantă, discuția începută cu artistul ecuadorian ce tocmai îmi fusese prezentat, părea să se transfere, fără voia mea, într-o cu totul altă dimensiune. Cuvintele se prăbușeau într-o abisală groapă brusc și inexplicabil apărută în mintea mea, iar durerea severă de cap ce acompania senzația de plutire pe care o aveam părea întețită de fiecare vibrație a boxelor ce “își reglau vocea” pentru spectacolul ce urma să înceapă în câteva minute.
Eram, deopotrivă, fizic, cu plăcutul meu interlocutor și mental, doar cu mine însumi, furat fiind de gura larg deschisă a toboganului pe care cândva … cel mai probabil … doar Alice a mai alunecat în drumul ei spre Țara Minunilor.
Realizând, totuși, că amorțeală de la nivelul cefei era o senzație pe care nu o mai cunoscusem vreodată, am îngăimat un fel de scuză față de proaspăt cunoscutul meu partener de discuție și m-am ridicat, îndreptându-mă spre ieșire, în încercarea de a găsi un loc mai retras, din parcarea frumosului local în care mă aflam, ca să încerc să îmi revin.
A fost un nou moment de constatări terifiante, legate de echilibrul corpului și coordonarea picioarelor, care deveniseră brusc sarcini extrem de dificil de executat. Dacă aș mai fi fost în stare să număr, probabil că aș fi făcut-o dar m-aș fi oprit la cifra șase, pentru că – aparent – doar un astfel de simț (al șaselea) a fost singurul care m-a ajutat să am inexplicabila înțelegere a faptului că ceva rău și grav era în desfășurare.
Se spune că atunci când un om simte respirația rece a doamnei cu coasa, se întâmplă anumite lucruri, cum ar fi revederea peliculei îngălbenite de timp a filmului propriei vieți. În cazul meu, singurul impuls pe care obositul și greu încercatul creier l-a mai putut genera, a fost acela de a o suna pe soția mea. Doream, din toate ungherele ființei mele, să îi mai aud o dată glasul. Și asta am făcut. Mai mult coordonate de binecuvântata obișnuință, degetele atingeau singure afișajul telefonului care devenise subit “mai smart” decât utilizatorul său. Nici nu știam ce să îi spun dar îmi era suficient că o auzeam. Am închis pe neașteptate scurta și nefireasca dar încă lumeasca discuție telefonică cu soția, pentru că simțeam că vorbitul devine o piatră de moară mult prea grea pentru mine în acele momente.
M-am grăbit să caut, din nou pe tastele virtuale ale telefonului, banalele cifre care salvează vieți (112) și m-am bucurat că o voce feminină, care mi se părea atunci de-a dreptul angelică, s-a auzit aproape instant la capătul celalt al firului sau al … lumii. Numai că, dialogul se desfășura într-o dimensiune cu totul nouă pentru mine, una foarte greu de înțeles și gestionat. Întrebat fiind unde sunt, am realizat că nici măcar nu știu să explic unde sunt, căci ajusesem la evenimentul respectiv uzând de o locație ce îmi fusese transmisă pe telefon. Oricum … nu aș fi putut să descriu nimic, pentru că gura devenise deja cel mai neascultător organ al istovitului meu trup. Toată partea stânga a corpului meu simțea o amorțeală insipidă, sub tropotul surd al miilor de furnici care începuseră a defila pe mine de parcă eram podul ce urma să se prăbușească sub vibrația sacadatului lor mers.
Frisoane incontrolabile au inceput să zguduie temeliile trunchiului meu, despărțit (perceptiv) total de jumătate dintre membrele care până în urmă cu câteva minute mă ascultaseră pe deplin. Întins pe iarbă, vedeam cerul albastru, ca pe o frescă a tavanului unei catedrale la construcția căreia nu participasem în niciun fel și care totuși … era acolo … prin grația divină.
Chipul fiului meu, vocea caldă a unei prezențe feminine providențiale (care s-a dovedit a fi medic) și instrucțiuni transmise de ea cu pricepere operatoarei de la salvare, toate făceau parte dintr-un amalgam de imagini și sunete, adevărate scene tulburi ale unui film ce nu avea să ajungă niciodată difuzat decât pe la “festivalul” tragicelor amintiri ale personajului principal.
Până la sosirea salvării, timpul devenise un freudian prezent continuu, dureros marcat de readucerea minții suprasolicitate în stadiul copilului iniţial. Drumul către spital a fost o nouă ocazie de acru delir, capul meu umbrit de împietrite gânduri rătăcind prin grădini de o frumusețe biblică, dar care îmi era totuși clar că vor fi de fapt locul în care voi fi așteptat de Iude, gata să mă cumpere pe un preț de nimic. Mângâierile și atingerile personalului salvării erau singurele capabile să aducă o formă de consolidare a capacităţii mele de a mai aștepta recompensa sosirii la unitatea de primiri urgențe.
În final a venit și clipa aceea. Targa zguduită odată cu plumbul ce mi se așezase pe cap m-a trezit pentru o clipă la realitate, suficient ca să înțeleg că deja … în jurul meu … “roia” o altă echipa de halate albe, preocupată intens de tot ce mai rămăsese din mine posibil de investigat (venele brațelor, ceafa, ochii, capul sau piciorul ce nu ar mai fi simțit nici măcar o străpungere ahileana).
Tubul aparatului CT, cu fasciculele razelor sale, mi se părea o înfricoșătoare avampremiera la marea trecere, așa încât, instictiv, mintea coborâtă în suflet mi-a îngăduit, prin apel la nebănuite resorturi, să trec … fără prea multe introduceri … la invocarea ajutorului Maicii Sfinte și a harului lui Dumnezeu. “Autoritatea” cuvântului rugăciunii aducea și puteri fizice suplimentare, mâna dreapta reușind să deseneze semnul Sfintei Cruci deasupra greu incercatului trup, făcându-mă să mă simt ca după câștigarea vreunui campionat mondial sportiv.
Dus în salonul rece de spital și întins pe pat, la umbra propriilor cruci, chemarea Maicii Sfinte devenise o cadență acordată deplin cu bătăile inimii. Oboseala zilei și rânduielile sacre ale trupului omenesc, potențate de haosul generat de resetarea “computerului central”, poziționat între umeri, m-au împins, pe neștiune, într-o formă de somn sau leșin, greu de descris în cuvinte.
Atunci a fost momentul când … ca dintr-o rază de „tub celest” … a apărut în fața mea chiar … Ea. Era icoana Maicii Domnului, Ocrotitoarea Muntelui Athos, cu mâinile deschise ca pentru o îmbrățișare. Pacea deplină, liniștea sufletească și iubirea celestă pe care le-am simțit atunci erau ca un balsam divin pentru întreaga suferință, ce dobândea firesc și definitiv un rost pe deplin inteligibil. Buzele mele uscate redescopereau nesperata senzație de sațietate dată de potolirea setei într-un izvor aparte, al milei cinstitei Mângâietoare supreme:
– Ai mai primit zile pentru că ai fost să mă vizitezi pe Muntele Athos, dar ai grijă ce faci cu ele!, mi s-a transmis.
Și raza de lumină s-a retras, înapoi de unde venise: în Raiul Ceresc și în cotloanele minții mele, lăsându-mă cu ochii înlăcrimați dar și cu convingerea că viața omenească poate fi schimbată dramatic de voia lui Dumnezeu, dacă această voie este mijlocită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Până astăzi, sunt încredințat că Maica Născătoare de Dumnezeu continuă să mijlocească pentru mine, prin rugăciunile ei neobosite, cernând cu generozitate pedepsele pe care le bine merit pentru mulțimea păcatelor mele.
Primește, Sfântă Fecioară, umila noastră recunoștință pentru purtarea ta de grijă și pentru paza pe care o primim sub acoperământul tău!
Sursa imaginii: https://doxologia.ro/maica-domnului-aparatoarea-sfantului-munte-athos
