Recitind paraclisul Maicii Domnului în postul Adormirii ei, de fiecare dată mă uimește felul în care lucrează Dumnezeu cu omul. În evanghelia care se citește la paraclis se rememorează scena buneivestiri pe care, în integralitatea ei, o regăsesc mereu plină de înțelesuri noi, revelatoare. Derulând filmul relatat la Luca în capitolul întâi, prologul ni-i înfățișează pe Zaharia și Elisabeta, o familie de oameni drepți și plăcuți lui Dumnezeu, înaintați în vârstă, dar fără copii. La acea vreme, lipsa copiilor era considerată un blestem, un semn al întoarcerii feței lui Dumnezeu de la acea familie, fiind o ocară în fața oamenilor. Deși nu se știau cu nimic vinovați în fața Domnului, cei doi își duceau cu durere, dar și cu răbdare, crucea. Tatăl Ceresc, în schimb, nu rămâne niciodată dator și, chiar dacă întârzie cu răspunsul la rugăciune și cu răsplata pentru faptele cele bune, știe cel mai bine de ce o face, de fiecare dată, fără excepție, căutând să maximizeze darul și binecuvântarea ce o revarsă asupra lor, dar și potențialul ascuns care este în om, pe care acesta din urmă nu-l cunoaște și pe care nu știe să-l facă lucrător.
Zaharia este cercetat de arhanghelul Gavriil și cere, ca un bărbat rațional, un semn. Deși chiar apariția îngerului ar fi trebuit să fie semnul, iată că primește răspuns la cererea sa, însă într-un fel pe care nu l-a anticipat, potrivit cu necredința lui: rămâne mut. Poate că ne-am aștepta ca Elisabeta să își strige bucuria de fi rămas însărcinată în gura mare, dar ea rămâne discretă, răbdând ocara oamenilor în continuare. Nu avem cum ști exact complexul de trăiri pe care le-a simțit ea, însă din felul în care a reacționat putem să vedem că dorința ei de a avea copii era curată, pentru copilul în sine, nu pentru a scăpa de gura lumii.
Iată că îngerul Gavriil, după șase luni, este trimis din nou, dar de data asta nu la un bărbat, ci la o femeie, la Maria. Maria era verișoară cu Elisabeta, despărțindu-le totuși o vârstă considerabilă, deoarece ea avea cam cincisprezece ani atunci când s-a logodit cu Iosif de ochii lumii. De ce de ochii lumii? Pentru că ea, crescând în templul lui Solomon de când avea trei ani, și-a promis să rămână fecioară slujind Domnului până la sfârșitul vieții, așa cum ne învață tradiția Bisericii. Ajungând vârsta maturității trupești, conform legii iudaice nu mai avea voie să rămână în templu, dar nu avea nicăieri unde să se ducă fiindcă părinții ei deja muriseră. Ca să nu rămână pe drumuri, a nimănui, cum se întâmpla cu femeile care nu aveau lângă ele un bărbat, preoții templului hotărăsc să o căsătorească cu un bărbat evlavios, nu pentru a trăi trupește cu ea, ci pentru a o avea în grijă. Sorții cad pe Iosif care, deși bătrân și văduv, primește a o lua în grijă în forma acceptată de societatea acelor vremuri, întâi prin logodnă, urmând apoi căsătoria.
Tânăra Maria, abia ieșită din vârsta copilăriei, se tulbură nu de vederea îngerului, ci de felul în care acesta i se adresează. „Ce fel de închinăciune poate fi aceasta?” se întreabă ea. „Cum adică un înger vine și îmi spune că sunt plină de har, binecuvântată? Ce am făcut eu? De unde până unde aceasta?” Și nu vreau să insist acum pe smerenia ei, ci pe felul în care a reacționat la aflarea veștii că va rămâne însărcinată. Să ne aducem aminte că puțin mai devreme ni se spune că Maria era deja logodită cu Iosif. Dacă Maria și-ar fi propus să aibă legături trupești cu Iosif atunci nu și-ar fi avut rostul mirarea ei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?” Îngerul nu-i spusese când va zămisli, așa că aceasta se putea întâmpla și la o dată ulterioară, nu pe loc. Ea nu cere un semn ca Zaharia, nici nu tăgăduiește puterea lui Dumnezeu de a face orice lucru posibil, ci, fiind pentru prima dată în istoria omenirii când o fecioară zămislea, se întreba în cel fel va fi fiind o așa minune mare. Iar îngerul răspunde cererii ei, așa cum făcuse și lui Zaharia, spunând: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). Nu știm cât o vor fi lămurit-o explicațiile îngerului, căci cele mai presus de fire le vestea, dar Maria a înțeles să răspundă la rândul ei cu credință: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Dacă, rațional vorbind, probabil că n-a înțeles ce voia îngerul să-i spună, cu siguranță că a înțeles în momentul în care a simțit puterea delicată a Celui-Preaînalt la pogorârea Duhului Sfânt asupra ei. Este prima persoană care primește acest dar al Duhului Sfânt înainte ca el să se pogoare asupra apostolilor și celorlalți dimpreună cu ei la Rusalii, după înălțarea Domnului. De asemenea, este prima căreia i se revelează că Cel născut din ea este chiar Fiul lui Dumnezeu. Înțelepciunea ei, atipică pentru o copilă de cincisprezece ani, era izvorâtă dintr-o mare credință și ascultare și va fi desăvârșită de lucrarea Duhului Sfânt în ea.
Simțind minunea, simte în același timp și dorința de a vorbi cu Elisabeta, mai ales că îngerul îi adusese și vestea că Elisabeta era însărcinată deja în luna a șasea. Nu lui Iosif i se confesează, bărbatului ei după lege, ci Elisabetei. Așa că pornește în grabă să o vadă și să-i ceară sfatul, ca o femeie trecută prin viață și cu o adâncă evlavie, fiind și soție de preot. Abia intră în curtea casei și i se închină cu smerenie, așa cum cerea și curtoazia vremii, dar și diferența mare de vârstă, că Elisabeta o și întâmpină cu închinare, la rândul ei. Neobișnuită închinare inspirată de Duhul Sfânt, în care arată că raportul sfințeniei este pe dos. Adică ea, Elisabeta, este cea care trebuie să se închine Maicii Domnului ei, unei copile, vestind și profețind, în același timp, cinstea de care Maria a fost învrednicită: mamă, după trup, a Dumnezeului celui fără de început. De unde a știut Elisabeta că Maria va naște fiu, căci doar Maria știa și nu apucase încă să-i spună nimic? Iată dovada lucrării Duhului lui Dumnezeu în ea, fiindcă nu de la om aflase vestea. Iar acum vine momentul în care prea-tânăra Maria aduce slavă lui Dumnezeu și profețește că, din acel moment, o vor ferici toate neamurile: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul, și să se bucure duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că El a căutat spre smerenia roabei Sale; că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-a făcut mie mărire Cel-Puternic – și sfânt e numele Lui – și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El (Luca 1, 46-50)”.
Cum pot spune cei de alte confesiuni creștine că Biblia este singura sursă a adevărului dacă nu cred în cuvântul ei? Cum poți să ignori sfințenia Maicii Domnului și să o dai la o parte ca pe o femeie oarecare când însuși Duhul Sfânt, îngerii și oamenii îi aduc laudă și o cinstesc? Oarbă minte trebuie să ai, iar orbirea aceasta este adusă de duhul mândriei care îi face să rătăcească cu adevărul în fața ochilor, după același model cu păcătoșii Sodomei, în care nu mai găseau ușa casei lui Lot de dinaintea lor, întunecați fiind de puterea Domnului care îi împiedica în a-și duce nelegiuirea până la capăt.
Iosif află și el, în cele din urmă, despre faptul că Maria va naște un copil, iar vestea îl tulbură profund. Știa că nu el era tatăl copilului și mai știa că Maria era fecioară, dar, cu toate că Preacurata trebuie să-i fi spus toată istoria, căci de la ea va fi fost aflând despre zămislirea ei, nu credea. Rațiunea îi spunea că așa ceva nu poate fi, că nu există. Fiind, însă, un om bun și blând, nu voia să-i facă rău Mariei, căci, dacă și-ar fi făcut publice temerile, Fecioara ar fi fost omorâtă cu pietre așa cum cerea legea mozaică. Alege o foarte rațională modalitate de a ieși din încurcătură, omenește privind lucrurile, prin care să se despartă de Maria. Așa, oamenii vor crede că el e tatăl, legea îi dădea voie să se despartă, el rămânea cu conștiința curată că nu creștea un pui de cuc, iar Maria rămânea să se descurce cu copilul cum știa. Totul revenea la parametri normali de funcționare. Doar că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre. (Isaia 55, 8-9)”. Pentru a-i risipi îndoiala, Dumnezeu îi trimite un mesager, un înger care, în vis, îl lămurește pe Iosif spunându-i că nu trebuie să se teamă să o ia pe Maria de soție, ei fiind doar logodiți, „că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Matei 1, 20-21).” Iosif se supune dumnezeieștii arătări, probabil nu pentru că ar fi înțeles mare lucru, ci pentru că era un om cu credință și a înțeles cel puțin că cele ce se întâmplau erau peste puterea lui și că el era chemat să fie părtaș la ele. Deși un om drept și cinstit de Biserică, Iosif prea puțin iese în prim plan. Poate și pentru că, fiind un om smerit, și-a înțeles rolul și locul în opera mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, și n-a vrut să știrbească cu nimic strălucirea celei care i-a fost dată în grijă și, de ochii lumii, soție pe pământ.
Pe amândoi bărbații, atât pe Zaharia cât și pe Iosif, Dumnezeu se vede pus în postura de a-i corecta, de a le cere subordonarea raționalității lor credinței și ascultării. Această subordonare nu este o întunecare sau o distrugere, ci o împreună-lucrare care face rațiunea folositoare și ajutătoare. Începând vizibil cu revoluția franceză, trecând prin comunism, socialism și nazism și culminând astăzi cu dictatura minorității și a corectitudinii politice, supremația rațiunii a născut monștri. Nu doar lipsa rațiunii îi naște, ci și exacerbarea rolului ei. Așa cum sunt căderi de stânga, prin păcate evidente, dar și de dreapta, prin exagerarea fără discernământ a lucrării virtuților, așa lipsa rațiunii este la fel de distructivă ca și exagerarea rolului ei, ba poate că exagerarea este mai păcătoasă tocmai prin faptul că are talentul de a se ascunde mai ușor în spatele unei aparente virtuți.
Deși este mai puțin vizibil, fundamentul rațiunii este credința. Axiomele de la care pornește rațiunea nu sunt știute, ci sunt crezute, și acesta este, de fapt, modelul pe care se bazează întreaga noastră știință seculară. De exemplu, în geometrie se acceptă ca adevărate câteva axiome pe care se construiește un întreg eșafodaj. Fizica și chimia au mai multe astfel de axiome, iar biologia și toate celelalte științe umaniste deja nenumărate. Orice schimbare la fundament schimbă întreg eșafodajul sau îl năruiește. În viața de zi cu zi, noi credem în proporție covârșitor mai mare decât știm, pe baza cuvântului altora. Chiar dacă spunem că și aceasta este știință, pentru că acest cuvânt al altora poate fi verificat, totuși, mergând pas cu pas, ajungem la același fundament pe care îl credem. Dacă ar ști ateii cât de credincioși, de fapt, sunt!
Autor: Ioan Crișan, fragment din volumul intitulat: “Pelerin în lumea de aici”, apărut la Editura Renașterea, Cluj-Napoca, în anul 2023
Sursa imaginii: https://protopopiatul-brasov.ro/adormirea-maicii-domnului/
