Liviu Petru Zăpârţan s-a născut la 11 iulie 1947, în localitatea Şieu-Odorhei, din judeţul Bistriţa-Năsăud. În anul 1970 a absolvit (cu diplomă de merit) cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, departamentul de Filosofie, specialitatea Sociologie. În anul 1975 a obţinut titlul de doctor în filosofie, cu o teză despre critica teoriilor elitare.
Liviu Petru Zăpârţan este fondator sau membru al unei pleiade întregi de organisme și instituții de nivel național și internațional, dintre care menționăm: Societatea Română de Sociologie; Institutul de Drept European de la Viena, Austria; Centrul de Studii Geopolitice şi Strategice al Universităţii „Babeş-Bolyai”; Consiliul ştiinţific al Institutului Italo-Român de studii istorice; Consiliul Ştiinţific al Institutului de Relaţii Internaţionale Cluj-Napoca; consiliul academic al Institutului de Studii Europene şi Internaţionale din Luxemburg etc.
Liviu-Petru Zăpârțan a fost ambasador al României în Marele Ducat de Luxemburg (1996-2000) şi a fost decorat cu marea Cruce a Ordinului de Merit al Marelui Ducat de Luxemburg (2000).
A fost, de asemenea, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun la Vatican şi a contribuit major la organizarea vizitei de 3 zile a Papei Francisc în România, în anul 2019. A fost decorat de către Papa Francisc cu Ordinul „Pean”.
Este Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj Napoca și al Județului Bistrița-Năsăud, dar mai ales al comunei natale, Șieu-Odorhei (cum îi place să spună), Președinte fondator al Rotary Club Cluj-Napoca Parc.
Cu o vechime remarcabilă (55 de ani) în activitatea de profesor universitar, în cadrul aceleiași universităţi (UBB), Liviu-Petru Zăpârţan a rămas permanent ataşat spiritului didactic şi ştiinţific prezent în cadrul prestigioasei universităţi clujene. Ca profesor, a fost invitat să predea la universităţi de prestigiu din lume, dintre care amintim: Universite de Limoges (1995-1996), University of Malta, Nisa şi Varşovia (2005-2006).
De asemenea Liviu Petru Zăpârţan face parte (ca membru) din numeroase colective editoriale, precum: consiliul director al revistei „Societate şi politică”, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Arad; consiliul director al revistei „Terorismul azi”; comitetul de redacţie revista „Studia”, seriile sociologia – politologia (1990-1992); şi redactor şef la „Studia” UBB, seria „Politica” (2003).
Ne bucurăm că, aflat în vacanță la Şieu-Odorhei, judeţul Bistriţa-Năsăud, acolo unde îi place să petreacă măcar câteva săptămâni din an, Excelența sa, domnul prof. univ. dr. Liviu-Petru Zăpârţan, a acceptat să dialogheze cu Redacția Paginii Sociale, în beneficiul cititorilor.
Florin Gh. Iliescu: – Încep cu mare bucurie și emoție acest interviu, cu o persoană de care mă leagă multe momente plăcute din ultimii 20 de ani: conferințe organizate la Cluj-Napoca și Bistrița, acțiuni ale cluburilor Rotary, lansări de cărți și nu în ultimul rând, discuții private mai restrânse, toate marcate de caracterul tău unic și de erudiția ta, care sunt remarcabile. Mă voi strădui totuși, să fac față acestei provocări. Se vorbește tot mai mult în ultimii 20-25 de ani de calitatea leadership-ului, de lipsa adevăratelor elite, despre tendințe noi în afirmarea și transformarea acestora. Care este opinia ta în acest sens?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Elitele nu sunt produse artificiale ale vieţii unei societăţi, au o existenţă reală, şi pot fi, fie rezultate ale unei falsificări a scării de valori, fie expresia unei funcţionări sănătoase a unei societăţi care îşi făureşte în mod conştient repere valorice după care se conduce. De aici ideea că, în dependenţă de felul de a fi al unei societăţi, se structurează şi elitele care o reprezintă: dacă este construită pe baze axiologice temeinice va propulsa elite autentice; dacă va fi construită pe duplicitate, pe minciună, pe lipsă de autenticitate şi elitele sale vor fi marcate de aceste atribute.
Propoziţia aceasta poate fi exemplificată de-a lungul istoriei europene începând cu decăderea polisului grecesc, apoi cu decăderea Romei, cu amurgul Evului Mediu, al Modernităţii, care înseamnă şi o disoluţie a elitelor. Nu întâmplător istoria a fost prezentată ca un cimitir al elitelor, al aristocraţiilor diverselor momente istorice. Este importantă, în acest moment al discuţiei, următoarea precizare: în plan social, cultural, economic există criterii relativ clare de selecţie a elitei: în artă ştim că Fidias, Michelangelo, Leonardo, Brâncuşi fac parte din elită aşa cum ştim că Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon fac parte din elita militară sau că Morgan, Rockefeler, Bill Gates fac parte din elita economică.
Dar, în egală măsură, elitele pot avea o determinare negativă, în sensul în care se referă la spirite distructive, cu rol nefast pentru istorie, ca Hitler, Stalin sau Bin Laden.
De aceea cred că astăzi − ca şi în 1974 când am susţinut teza de doctorat despre teoriile elitelor −, acestea încifrează o bogăţie de semnificaţii pe care numai un studiu sociologic le poate pune în relief, la care să se adauge perspectiva oferită de filosofia istoriei.
La aceste consideraţii trebuie să adăugăm o observaţie cu relevanţă pentru înţelegerea elitismului contemporan, legată de perspectiva asupra fiinţei umane, asupra condiţiei sale într-o societate: dacă în societatea tradiţională poziţia individului era stabilită de la naştere, într-o structură piramidală în care „vârfurile” ierarhice erau elitele acelei societăţi, fără nici o legătură cu trăsăturile de personalitate, în societatea modernă centralitatea individului în viaţa socială, dublată de rolul funcţiilor pe care le asumă o societate (de producţie, de apărare, de conducere şi organizare, de creaţia ideatică) fac posibilă şi necesară plierea calităţilor personale peste ierarhiile aduse de aceste funcţii. Societatea însăşi, pentru a se susţine şi progresa ajunge la concluzia că nu poate risipi energiile ei creatoare încredinţând funcţiile ei unor indivizi nepregătiţi pentru ele. De aici ideea specializării oamenilor pentru anumite funcţii şi selecţia elitelor care să le îndeplinească.
Florin Gh. Iliescu: – Cum ti se par şi cum ai clasifica, prin prisma triadei motivaţii – stiluri –valori, elitele clujene? Ce exponenţi relevanți ai climatului intelectual transilvan, de la 1918 până în prezent, ai identifica și de ce?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Afirmarea elitelor clujene se leagă de problematica pe care a avut-o societatea românească şi în particular cea transilvăneană, în diverse momente ale evoluţiei ei. Dintr-o perspectivă istorică mai largă elita ardeleană românească apare ca promotoarea ideii naţionale, a cultivării limbii şi istoriei proprii prin şcoala ardeleană, apoi a propăşirii naţiunii într-o consonanţă deplină cu spiritul european, chiar dacă marcată de o întârziere în timp faţă de evoluţiile apusene.
Elitele româneşti din Cluj au înţeles în profunzime rostul culturii, al învăţământului, ştiinţei în afirmarea identităţii naţionale, dar şi cerinţa unei modernizări a economiei şi societăţii. Este interesant de constatat felul în care a evoluat mişcarea aceasta istorică, de la 1848 la Memorandum şi apoi la pregătirea şi înfăptuirea marii Uniri din 1918 în sensul asumării tot mai clare şi mai ferme a unor obiective de interes naţional. Aşa se explică faptul că, în trendul filosofiei timpului, L. Blaga va da sinteza identităţii spirituale a românilor într-o sublimă înălţare peste provincialisme şi conjuncturi, aşa cum probează paginile lui despre transilvanism din Filosofia culturii, iar D.D. Roşca va pune în faţa condiţiei noastre umane marea temă a responsabilităţii, a cultivării valorilor eterne ale culturii şi civilizaţiei pe care să le promoveze tinerii cărturari ardeleni despre care a scris cu atâta căldură dar şi cu spirit critic. În acest climat intelectual dezvoltat în perioada interbelică, asupra căruia îşi pune pecetea în mod hotărâtor Universitatea din Cluj, Teatrul şi Opera, înfloreşte o viaţă spirituală sincronă cu a ţării, dar şi cu a culturii europene. În câţiva ani se constituie şcoli ştiinţifice, artistice, filosofice, cu personalităţi autentice care vor imprima Clujului imaginea unui centru de atracţie pentru Transilvania. Stabilitatea acestei elite se explică prin stabilitatea cadrului social, politic şi economic care le-a susţinut efortul creator.
Florin Gh. Iliescu: – Cercetările și lucrările de filosofie politică, sociologie politică şi filosofia dreptului, care poartă „marca” Liviu Petru Zăpârţan au devenit un etalon în materie. Ce utilitate crezi că are astăzi vasta operă a teoreticianului Liviu-Petru Zăpârţan în dialogul, în confruntarea de idei actuale şi în ştiinţa politică contemporană?
Liviu-Petru Zăpârţan: – După 1990, scena internaţională a fost marcată de procese şi tendinţe pe care structura ei bipolară anterioară nu le anticipa. Globalizarea şi mondializarea aduceau în această scenă actori noi, cu raporturi multiple, ireductibile la o schemă explicativă simplă. Devenea limpede pentru noi că, desprinşi din lagărul socialist, va trebui să ne structurăm în formule noi interesul naţional şi să-l promovăm prin mecanismele unei integrări europene şi euro-atlantice.
Opinia publică trebuia să fie informată asupra realităţilor noii lumi multipolare, pentru a susţine un proiect care să reia firul istoriei noastre europene, legăturile cu marile valori de cultură şi civilizaţie ale Occidentului. Am considerat atunci, împreună cu generalul Constantin Degeratu, că de la Cluj pot fi spuse câteva adevăruri şi jalonate nişte proiecte de politică externă cu altă rezonanţă decât dacă erau rostite la Bucureşti de către instituţiile centrale; care aveau poate, ele însele, credeam atunci, nevoie de un imbold „de jos” pentru a angaja ţara în integrarea ei în UE şi NATO. Aşa s-a născut acel Centru care a organizat dezbateri tematice cu participarea unui număr mare de specialişti, dar mai ales a unor oameni politici aparţinând tuturor forţelor politice, unor diplomaţi şi militari.
Tot ce am realizat apoi ca studiu al relaţiilor internaţionale şi ca practică diplomatică şi-a avut punctul de pornire de la acel proiect; şi nu pot decât să mă bucur de faptul că el a fost reluat, de o altă echipă şi continuat în formula Institutului de relaţii Internaţionale de la Cluj-Napoca, ce organizează (până astăzi) cursuri de licenţă, masterat şi doctorat.
Florin Gh. Iliescu: – Ce semnificaţii acorzi negocierilor în viaţa social-politică? Cum vezi omenirea şi liderii ei politici în era imaginii şi a societății de consum, obsedată de confortul material şi de sintagma „Carpe Diem”?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Întrebarea conţine în ea o apreciere drastică a ceea ce se întâmplă în lumea de astăzi, dar eu cred că în orice epocă istorică s-au confruntat Binele cu Răul, Dreptatea cu Nedreptatea, Bogăţia cu Sărăcia, cu un cuvânt valorile s-au confruntat cu non-valorile.
Faptul acesta nu a fost atât de vizibil, atât de „la lumină”, ca în acest stadiu, al invaziei maselor în istorie, cum scrie Ortega Y Gasset, al informării de masă şi al unei socializări puternice a individului. Aproape instantaneu urmărim la televizor ceea ce se întâmplă în celălalt capăt de lume, mai ales sub semnul excepţiei, pe care o caută orice canal de ştiri. Se poate spune că trăim sub zodia informaţiei fără a avea formaţia potrivită prelucrării ei.
Este limpede că, aşa cum am scris în lucrarea mea despre negocieri, acestea sunt singura cale cu adevărat omenească de a ne pune şi rezolva problemele pe care le avem, negociind cu noi înşine şi cu ceilalţi pe care viaţa ni-i aduce în preajmă, într-o vecinătate mai apropiată sau mai îndepărtată.
În condiţiile în care densitatea acestor raporturi este dublată de democratizarea consumului fiecare dintre noi îşi doreşte „un mai mult” şi „un mai bine” obţinute nu neapărat pe căi oneste. Dar societăţile au avut totdeauna în structurile lor adânci mecanisme şi resurse pentru a învinge Răul, aşa cum ne-au învăţat de mici şi basmele noastre româneşti şi cum au probat şi figurile emblematice, pozitive ale istoriei.
Florin Gh. Iliescu: – Cum se explică înmulţirea doctrinelor anarhice şi dizolvante, a curentelor excesiv de liberale care au favorizat corupţia, proliferarea fraudei, lăcomia, trufia şi dezmăţul financiar în viaţa politică? Este criza economică un accident de sistem sau o expresie a lăcomiei împinse de plutocraţii planetei dincolo de limitele admisibile? De ce se fac atâtea greşeli în politică?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Nu aş spune că se înmulţesc doctrinele anarhice şi dizolvante pentru că asemenea construcţii teoretice – cu câtă teorie poate încăpea, în principiu, în ele – nu pot fi apelate doctrine.
Este vorba în schimb de mişcări social – politice şi de orientări cu caracter cultural, mai ales religios, care vin din spaimele identitare ale unor minţi înfierbântate dar şi dintr-un calcul riguros, economic şi politic al beneficiilor pe care le poţi obţine pe seama unui popor speriat, manipulat, dezorientat în credinţele lui, printr-o spălare de creiere care are ca ingrediente sexul, violenţa ca formă a bărbăţiei, lipsa reperelor printr-o etică relativistă, uitarea istoriei în mod deliberat; dar noi ştim că aceste tehnici vin din Antichitate, zilele noastre doar le-au masificat încât nu este de mirare că revin şi crizele, este adevărat de această dată globalizatel, ca şi lumea.
De aici ideea, care câştigă tot mai mult teren, că la problemele globale se cer căutate soluţii globale, de către toţi oamenii politici responsabili. Se observă în acest sens că a crescut rolul unor organizaţii internaţionale, ca mari actori ai scenei internaţionale, cum sunt G8, G20, UE, ONU şi creşte presiunea pentru elaborarea unor norme de drept internaţional tot mai detaliate pentru a instaura o legalitate internaţională.
Florin Gh. Iliescu: – În politica internaţională, ce se vede şi ce se aude nu coincide întocmai cu ceea ce se întâmplă. Care consideri că sunt jocurile cu miză forte pe actuala scenă a lumii marcată de conflicte – negocieri – diplomaţie? Care sunt actorii politici statali şi nestatali, exponenţii puterii, strategiile lor, acţiunile lor diplomatice, ştiindu-se că războaiele încep în minţile oamenilor şi tot acolo ar trebui oprite?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Cred că astăzi determinarea războiului s-a schimbat. El nu mai este făcut din stele decât în sens metaforic, pentru că s-a dovedit că este mult mai „economicos” să cucereşti sufletul adversarului care devine „partener”, eventual chiar strategic, decât să risipeşti resurse naturale şi umane.
Dacă urmăriţi un atlas al crizelor veţi constata că războaiele sunt purtate astăzi doar de cei foarte bogaţi şi puternici sau de către cei foarte săraci pentru care nimic nu are preţ, nici măcar viaţa. Lumea care a descoperit valoarea vieţii, frumuseţea ei trăită în condiţii tot mai bune, doreşte pacea pentru a le crea. Aşa se face că motivaţia eternă a dinamismului internaţional, care a fost pretutindeni accesul la resurse, a devenit astăzi hotărâtoare. Iar măsura în care acest acces nu mai poate fi deschis fiecărui stat în parte apare nevoia grupărilor de forţe, după cele mai variate criterii, dar având acelaşi scop. Mijloacele utilizate au devenit mai sofisticate şi diversificate, mergând de la manipulare, relativizarea valorilor şi înstrăinare la exportul de bunuri, servicii şi de democraţie realizat cu tunuri şi rachete.
Florin Gh. Iliescu: – Care sunt satisfacţiile şi împlinirile majore ale omului şi profesorului Liviu-Petru Zăpârţan?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Cea mai mare satisfacţie pe care o am este posibilitatea – practic nelimitată – a lecturii. Cu ea pot să mă descopăr şi pot scrie ceea ce cred despre preocupările mele. Este apoi sănătatea, lucrul cu studenţii şi jocul, pe care mi-l îngăduie prietenii mei din presă, cu ideile în actualitate. Nu se uită niciodată experienţa echinoxistă, începută în 1968, care m-a „otrăvit” pentru totdeauna cu plumbul tiparniţei. Profesorul are satisfacţia de a fi servit Universitatea lui timp de 54 de ani, de a fi fost ascultat de peste 30.000 de studenţi şi de a fi condus 50 de doctorate în filosofia politicii.
După vârsta de 65 de ani, legea m-a obligat la retragerea de la catedră, aşa că am reînnoit firul preocupărilor de altădată şi m-am consacrat activităţii publicistice, deopotrivă cu cercetarea ştiinţifică.
Florin Gh. Iliescu: – Care sunt principalele amintiri, acțiuni și rezultate din perioada petrecută ca Ambasador în Marele Ducat de Luxemburg ?
Liviu-Petru Zăpârţan: – Misiunea de Ambasador la Luxemburg a însemnat o experiență de viață excepțională pentru că am ieșit din universul livresc de preocupări și am avut prilejul să leg ceea ce frământasem în preocupările academice de promovarea intereselor naționale. Ele ne-au fost precizate la Cluj de către președintele Ion Iliescu, în august 1996, cu prilejul unei aniversări a Armatei de Transilvania. Șeful Statului îmi cerea să lucrez astfel încât România să obțină sprijinul Marelui Ducat de Luxemburg pentru intrarea în NATO și UE. Obiectivul nu era lipsit de relevanță pentru că, deși este un stat mic el este co-fondator al celor două instituții, este un laborator al creșterii economice, al promovării valorilor europene, al dialogului cultural.
Obiectivul mi-a fost mai ușor de atins datorită climatului de amiciție dintre cele două popoare, creat de prezența în România timp de secole a unei populații aduse în Evul Mediu în Transilvania din zona respectivă, iar numeroși lideri politici cultivau spiritul unei prietenii născute din aceste realități. Am putut organiza în acest fel acțiuni politice, diplomatice, culturale care s-au bucurat de aprecieri: vizita Regelui Mihai pentru a obține sprijinul Luxemburgului pentru intrarea României în NATO; vizitele președintelui României; inaugurarea Centrului Luxemburghez la Sibiu; vizite ale unor miniștri dintr-o țară în alta, promovarea unor contacte ale autorităților române cu cele peste 17 instituții europene cu sediul la Luxemburg, vizite ale unor personalități culturale în Luxemburg.
Mai presus de toate, misiunea la Luxemburg m-a învățat că relațiile diplomatice au consistență atunci când între două sau mai multe popoare există o unitate de valori.
Florin Gh. Iliescu: – Care sunt momentele cele mai impresionante din misiunea de Ambasador pe lângă Sfântul Scaun de la Vatican, în pontificatul Papei Francisc, care a avut o altă abordare față de lumea creștină, în general, și față de relația ecumenică, în special?
Liviu-Petru Zăpârţan: – După misiunea la Luxemburg, cea de la Sfântul Scaun a adăugat dimensiuni neașteptate funcției de Ambasador, pentru că roluri importate dintr-o ambasadă dispăreau și creșteau în semnificații preocupări specifice raporturilor cu un subiect de drept internațional care avea deodată autoritate asupra unui petic de pământ, dar și a unui aproape un miliard și jumătate de oameni. Peste 5.500 de episcopi îl pot informa pe Papa și Curia cu tot ceea ce se întâmplă într-o zi pe Glob, iar aceștia, la rândul lor, oferă orientări atât privind activitatea Bisericii Catolice, cât și relațiile Ei cu celelalte confesiuni ale lumii. De aici uriașa autoritate morală a Papei în scena internațională și dorința firească a tuturor oamenilor de a-i cunoaște judecățile.
În timpul misiunii mele s-au petrecut lucruri remarcabile. A avut loc, în primul rând, vizita Papei Francisc în România în 2019, care în 3 zile s-a întâlnit cu un mare număr de credincioși la București, Șumuleu, Iași, Blaj și Sibiu și a făcut posibilă ridicarea la cinstea altarelor a celor 7 Episcopi Martiri Greco-Catolici, victime ale terorii staliniste. Vizita a prilejuit un uriaș val de afecțiune a românilor pentru Papa Francisc, dar și a lui pentru țara lor, Grădina Maicii Domnului.
A fost apoi, în timpul misiunii mele, prilejul de a prezenta în spațiile Vaticanului concerte și expoziții, de-a organiza sesiuni științifice, reuniuni cu personalități importante ale Vaticanului, conferințe, de a prezenta viața, preocupările, obiceiurile și cultura românilor din Italia pentru că cei peste un milion de români care trăiesc în Italia contribuie nu numai la producția economică a țării, dar și la viața ei spirituală (în afara celor 400 de biserici primite de comunitatea românească de la Vatican, care și-au construit propriile lăcașuri de cult).
Din păcate, 2 ani de pandemie au împiedicat realizarea a numeroase obiective care ar fi îmbogățit peisajul relațiilor româno – vaticane. Cu toate acestea, m-am bucurat de faptul că am putut redacta, împreună cu câțiva colaboratori inimoși și publica 2 lucrări științifice privind Centenarul relațiilor diplomatice România – Vatican și 90 de ani de la înființarea Colegiului Pio Romeno, precum și o a treia, traducere din gândirea Papei Francisc, consacrată problemelor lumii contemporane și Europei.
Dar dincolo de experiența instituțională unică, misiunea rămâne o acumulare spirituală unică, de nespus.
Florin Gh. Iliescu: – Alese mulțumiri pentru timpul și opiniile exprimate, cu speranța că toate aceste gânduri vor oferi generațiilor actuale și celor care sunt în curs de formare, modele de viață civică, și de ce nu, chiar de implicare politică, de care România are mai multă nevoie ca oricând!
