București, Spitalul Caraiman, Secția de Hematologie-Oncologică, 1977
Copila stătea lipită de perete cu picioarele ridicate în formă de lumânare și se ruga. Nicio lumină nu atingea întunericul din salon.
Ba da … era totuși una … lumina Lunii, rece – albastră, care răzbătea până în salon, de sub ramurile îmbătrânite ale unui frasin ce părea un adevărat rege în curtea spitalului.
Șoapta bunicii, care-i murmura fetei, abia înțeles, o rugăciune, era singura care mai aducea o formă de alinare.
Fereastra salonului rămăsese deschisă, pentru că până și cimentul mirosea a clor. Cerceaful, frigul care intra prin fereastră, toate miroseau a clor …
– Vă rog închideți geamul, mi-e frig! Măcar o pătură aveți?, îngaimă copila oprind, pentru o clipă, joaca matură a rugăciunii.
Clorul pătrundea prin nas, prin piele, întețind senzația de frig. Picioarele fetei se întâlneau devenind încet, încet, un bloc de piatră care urcă spre genunchi și se prindea de inimă.
Era gheață. Patul plutea, alb, către Lună și ochii nu voiau să se închidă. Fereastra se trânti cu zgomot, ușa se deschise … dar nimic nu o mai putea opri din visare …
Acasă, la țară, la umbra prăbușită a unui frasin bătrân, copilele bălaie își făceau o pușcă, din câteva bețe legate cu o sfoară, pe care o luaseră, pe furiș, de la sperietoarea de ciori din vie.
Întristată pentru pierderea suferită, sperietoarea își aplecase capul, răpusă de permanentă ei luptă cu vântul. Avea pe cap o pălărie de paie jumulite și un batic peticit care se lua la întrecere cu briza tomnatică. Avea și niște sfori răsucite în loc de brațe, dar acum era oloagă, căci sforile legaseră pușca ce avea și un șurub, pe post de trăgaci.
Copilele alergau în jurul copacului secular și se împușcau cu boabe parfumate de struguri negri. Miroseau a must și se trânteau rostogolindu-se prin iarbă.
Pe treptele din fața casei țărănești, le privea de sub sprâncenele stufoase și aspre bunicul. Stătea încovoiat, cu tălpile goale, lipite de pământ și nu se mai sătura să le privească.
– Tataie, de ce respiri greu?, strigă una dintre fete, continuându-și atentă procesiune ce se desfășura în jurul frasinului.
– Inima asta, răspunse bătrânul bătându-și pieptul cu palma bătătorită, e hăituita de război și a mâncat noroi, când ne târam printre gloanțe …
– Povestește-ne cum vă adunați să citiți scrisori de acasă!, exclamă una dintre fete, oprindu-l pe bătrân. Noaptea spuneați snoave?
Dar bătrânul tăcea. Din ochii lui curgea deja o lacrimă și din gât tot ce putu ieși era un șuierat:
– Ne-am întors puțini și cu multe poze la noi. Asta e tot și nimic mai mult! Vedeți-vă de joacă!
De data aceea bătrânul nu a spus nicio poveste, dar … de obicei … poveștile lui erau cu arme adevărate și copite de cai, ce au rămas să hrănească pământul de la Capul Donului și coifurile pline de țărână roșie, ce mai puteau fi văzute acum numai în fotografii.
– Onică … nu mai sta pe prag că te ia frigul! Intră în casă că ți-am pus ligheanul să te speli pe picioare, se auzi vocea bunicii.
– Lasă-mă fă Katerino, să se mai uite apusul la mine și eu la fetele astea!, răspunse bătrânul mai mult pentru el.
– Tataie, matale știi rugăciuni?, insistă una dintre copile, tulburându-i și ea moara gândurilor.
Dar bătrânul se uita peste poartă, peste lumina difuză a serii, care încet, încet se transforma în întuneric.
– Paștele măsii de viața .… îngăimă bătrânul cu lacrimi în ochi. Ce i-o fi deranjat, umbra lui? cugetă bătrânul fără să își desprindă privirea de la frasinul cel bătrân, prăbușit la pământ.
– L-au tăiat ca să aibă loc mesele întinse cu bănci care agață fuste, își spuse zâmbind pe sub mustăți.
Acela fu momentul în care mirosul ajunse până la el.
– Nicio varză nu-i mai bună ca asta făcută în tuci la pomană, gândi el. Vom mânca și vom bea pe săturate și data viitoare va da Domnul să o facem cu bucurie.
Deja nările bătrânului simțeau aievea un amestec de țuică fiartă, prevestitor pentru minți aburinde.
În grădină mirosea a salcie plânsă, crescută pe marginea helesteului secat. Așa era și sufletul celor plecați.
– Vom păstra urmele lor în suflet, conchise bătrânul ridicându-se. Războiul nu iartă pe nimeni. Doar timpul și bunul Dumnezeu ne iartă pe toți!
–––––
Sursa imaginii: https://fitziu.wordpress.com/2018/03/25/primul-razboi-mondial-pe-scurt/
