Se spune că “o masă bună înveseleşte pe oricine” (Laurie Colwin). Așa eram și noi după masa de amiază în familie, bine dispuși și dornici să facem ceea ce apucam să facem mult prea rar, și anume: o plimbare în natură.
Profitând de faptul că era duminică, ne-am urcat cu toții în mașină și am plecat către un colț de natură pe care îl descoperisem cu mulți ani înainte, pe vremea studenției, și care era situat în imediata apropiere a lacului de acumulare de la Someșul Cald.
Nu fusesem de mult timp prin acele locuri însă … de cum am intrat pe drumul sinuos ce însoțește marginea lacului precum o soață credincioasă, relaxarea s-a instalat aproape imediat.
Elixirul vieții (apa) și acea conexiune biologică ce se declanșează imediat ce ochii noștri, ai oamenilor, zăresc luciul albastru al apei, aveau, ca de fiecare dată, un efect de recreere remarcabil, fapt ce ne-a determinat să găsim un loc de parcare unde să putem opri mașina pentru a admira cum se cuvine lacul Someșul Cald, cu mult înainte de a fi ajuns la destinația inițial propusă.
Drumul forestier ce se deschidea, îngust, pe partea stânga a lacului, ne-a oferit acest prilej, de a face o pauză bine-meritată, pentru a ne încânta privirile cu o priveliște superbă, cum numai bunul Dumnezeu, prin sublima Sa creație, ne putea oferi.
Ochii sunt, negreșit, porțile ce deschid puterea vindecătoare a emoțiilor. Coerența inimii și a creierului survine mult mai rapid atunci când ochii surprind crâmpeie din măreția creației lui Dumnezeu. Catedralele Domnului (munții împăduriți) ce străjuiesc lacul Someșul Cald într-o admirabilă neclintire, ne solicitau imperativ deplina atenție, ca și cum conturul lor se transforma, pe nesimțite, în motiv de visare.
Pentru fiul nostru, impresionanta vedere a peisajului și topografia accidentată a locului au fost stimulente pentru a căuta … repede … telefonul mobil, singurul “martor credibil” al bucuriilor generației lui. Ca atare, angajat în găsirea celor mai bune unghiuri fotografice, acesta observă că pe vârful dealului din apropierea locației în care ne aflam se construia ceva.
În ciuda “pragmatismului corporatist” ce se instalase în gândirea mea de ceva vreme, “emoțiile temporare” generate de frumusețea locurilor și entuziasmul fiului meu … sau mai bine zis de curiozitatea acestuia, ne-au determinat să luăm la pas și pieptiș dealul respectiv, pentru a vedea cu ochii noștri ce constructor temerar s-a putut încumeta să clădească ceva acolo unde numai vântul și-ar fi putut face “casă”.
Urcușul s-a dovedit a fi mai greu decât credeam, căci am ales să nu bătătorim și noi îngustul drum neasfaltat ce șerpuia până în vârf, ci mai degrabă să ne bucurăm de iarba cu mirosul parfumat al florilor de câmp și de micul, dar fascinantul, univers al măruntelor viețuitoare ce trăiesc într-o astfel de vegetație.
Popasurile pentru odihnă erau însă noi prilejuri de relaxare. Pe măsură ce urcam, vazut de sus, lacul părea ca o ființă vie, așezată confortabil între munții acoperiți de haina plină de culori a primăverii, iar vântul ce adia plăcut, aducea cu sine mireasma aerului curat de munte, singurul capabil să ne umple plămânii de sănătate vie.
Apropierea înceată de obiectivul final al drumeției ne-a ajutat să realizăm că temerarii constructori pe care îi “investigam inopinat” erau de fapt reprezentanții unei mici comunități monahale ce își aleseseră un loc literalmente apropiat de cer, pentru a-și duce viața solitară și dedicată lui Dumnezeu.
Un corp de clădire, cu câteva chilii, o mică sala de mese și fundația viitoarei biserici, erau deja “smulse” din piatra vârfului de deal care străjuiește oglinda stelelor (lacul Someșul Cald).
Pășim timid în parcarea din fața clădirii și observăm că două măicuțe firave, cu straiele lor “pictate” în culoarea pocăinței și a smereniei, cărau în interior niște mese. Salutăm respectuos și eu mă ofer să ajut la mutarea meselor.
Propunerea mea este primită cu bucurie, una dintre măicuțe spunându-mi în timp ce se îndepărta:
– Mă duc să o anunț pe Maica Stareță că ați venit.
Primul gând al meu a fost acela că maicile așteptau pe cineva și că tocmai se produsese o confuzie, doar că … mai târziu … m-am convins că ospitalitatea desăvârșită era singura și suficienta rațiune pentru care prezența noastră stârnea oarecare agitație în rândul gazdelor.
Cu un chip blând, decupat parcă dintr-o poveste frumoasă pentru copii, Maica Stareță ieși în întâmpinarea soției și a fiului meu, care rămăseseră în parcare, în timp ce eu ajutam la mutatul meselor. Frânturi din dialogul lor mai ajungeau și la urechile mele, pe măsură ce mă îndepărtăm ducând mese sau reveneam după următoarele.
– În curând va ieși Părintele, și am să îl rog să îi dea o binecuvântare copilului, dacă de mâncare nu doriți să serviți nimic, o auzii pe generoasa Maică Stareță spunându-le alor mei.
La următoarea masă ridicată din curte, văd că Părintele era deja lângă fiul meu, atingându-i creștetul cu mâna, printr-o mișcare grijulie, de binecuvântare. Bucuria de pe chipul monahului răzbătea de sub argintul părului și al bărbii, care îi accentua părintelui înfățișarea de adevărat ascet al înțelepciunii existențiale, cel mai probabil învățat cu rugăciunea și contemplarea spirituală, dar și cu traiul în apropierea tainelor supreme ale vieții.
Surprind – din nou – frânturi de dialog, fragmente de conversație pe care … chiar dacă nu reușeam să le pun în totalitate “cap la cap” … le remarcam pentru că aduceau (vădit) zâmbete naturale pe chipurile soției și ale fiului meu.
– Măi copile, tu ești băiat isteț, dar cu toate acestea la școală ești cam zvăpăiat și asta nu te ajută, pentru că nu reușești să treci foarte des pragul notelor de 8 sau maxim 9. Nu-i așa?, întrebă – retoric – bătrânul părinte, în timp ce fiul meu zâmbea și dădea aprobator din cap.
Îi părăsesc, din nou, pentru a duce și ultima masă și … pe când revin … îl surprind pe Părinte deschizând ușa unei mașini ce îl aștepta, pentru a se urca pe scaunul din dreapta șoferului. Văzându-mă, Părintele se oprește și îmi spune fără niciun fel de introduceri:
– Să mai veniți pe la noi, că văd că sunteți de treabă, însă trebuie să vă învăț să vă păziți de oamenii cei răi! Să vii și tu … Mihai!, încheie bătrânul preot urcându-se în autoturismul în care șoferul îl aștepta cu motorul pornit.
– Am să vin, Părinte!, am îngăimat eu cu jumătate de gură, mulțumindu-i.
Dialogul a continuat preț de încă câteva minute cu Maica Stareță, care cu o admirație și grijă de adevărată mamă iubitoare, ne explică faptul că Părintele mergea la un bolnav aflat în spital, ca să se roage pentru el. Tot dânsa ne-a spus că pe Părinte îl cheamă Zosima și că avem șanse mai mari de a-l găsi ceva mai liber dacă revenim într-una din zilele săptămânii și nu duminica.
Impresionați de ospitalitatea și deschiderea totală de care dădeau dovadă măicuțele, le mulțumim și ne pregătim de coborâre, pentru a reveni la mașina pe care o parcasem la poalele dealului.
Coborârea fu destul de tăcută, pentru că fiecare dintre noi încerca să “proceseze” mental cele petrecute. Fiul meu fu primul care a îndrăznit să întrerupă liniștea, întrebând:
– Oare de unde știa Părintele atâtea lucruri despre mine?
Doar că nu era cine să îi răspundă, soția mea fiind încă cufundată în oceanul gândurilor. Mai mult ca o constare pentru mine însumi, le spun celor doi:
– Da’ multe ați apucat să povestiți cu Părintele într-un timp atât de scurt, încât să îi spuneți și cum mă cheamă pe mine.
Iar soția, încă marcată de cele petrecute, îmi răspunse răspicat … tăindu-mi respirația:
– Tocmai, că nu i-am spus!
––––––––––––––––––––––––
In memoriam Părintele Zosima Bârsan de la Mănăstirea „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare” – Someșul Cald, județul Cluj
Despre Mănăstirea „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare” – Someșul Cald, județul Cluj
Mănăstirea de la Someșul Cald, înființată în anul 2013, este situată pe un platou înalt, pe locul numit Vârful Plopului, în apropiere de localitatea Someșul Cald, comuna Gilău, pe malul lacului Someșul Cald, pe ruta Cluj-Napoca – Mărișel.
Așezământul monahal este singurul din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului pus sub ocrotirea Sfântului Vasile cel Mare. Mănăstirea mai are un hram de vară, sărbătorit în ziua Nașterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.
Ansamblul monahal este format din biserica mare, un paraclis, chilii, ateliere și o gospodărie anexă.
Piatra de temelie a complexului monahal fost pusă la data de 1 noiembrie 2013, iar pe 23 iunie 2014, în ajunul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, s-a pus piatra de temelie a bisericii mănăstirii.
Proiectul bisericii a fost realizat în stil bizantin, de o echipă de arhitecți condusă de inginerul Claudiu Șipoș. Pictura a fost realizată în tehnica frescă, de către pictorul Claudiu Mihăilă și echipa sa (conform mitropolia-clujului.ro).
––––––––––––––––––––––––-
Sursa imaginilor: arhiva personală a Maicii Stareță Maria Vulcu
Nota Redacției: Mulțumiri speciale se cuvin Maicii Stareță Maria Vulcu, de la Mănăstirea „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare” – Someșul Cald, județul Cluj, pentru sprijinul neprețuit acordat în realizarea prezentului material.
