A existat odată un om atât de sfânt încât până și îngerii se bucurau văzându-l. Cu toate acestea, el nu avea nici cea mai mică idee despre faptul că este un sfânt. Își vedea liniștit de treburile zilnice, împărțind în jur bunătatea la fel de inconștient cum își răspândesc florile parfumul lor și becurile de pe stradă lumina lor.
Sfințenia lui consta în faptul că el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea în față, privind-o ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară. De aceea, el vedea dincolo de aparentele exterioare, în însăși esența ființei. Astfel, el îi ierta și îi iubea pe toți deopotrivă, fără să i se pară nimic ieșit din comun în atitudinea lui, căci ea nu era rezultatul unei decizii, ci al felului în care îi privea el pe oameni.
Într-o zi, un înger i-a spus:
– Dumnezeu m-a trimis la tine. Poți să-mi ceri orice vei dori și dorința ta va fi îndeplinită. Vrei să primești darul vindecării?
– Nu, a răspuns omul. Prefer să-l las pe Dumnezeu să vindece El însuși.
– Vrei puterea de a-i aduce pe păcătoși înapoi, pe drumul cel drept?
– Nu, a răspuns el. Nu am eu dreptul să ating inima omului. Acest drept divin la este rezervat numai îngerilor.
– Vrei să fii un model de virtute, pentru ca oamenii să fie atrași de tine și să te imite?
– Nu, a răspuns sfântul. Căci în acest fel aș deveni centrul atenției.
– Atunci ce dorești?, a insistat îngerul.
– Grația a lui Dumnezeu!, a răspuns omul. Dacă voi dispune de această grație, voi avea tot ce mi-am dorit vreodată!
– Nu trebuie să-mi ceri ceva miraculos, i-a răspuns îngerul. O însușire îți va fi dată oricum, în mod obligatoriu.
– Bine, în acest caz iată ce doresc: lasă binele să se facă prin mine, fără ca eu însumi să știu acest lucru.
De aceea, Dumnezeu i-a dăruit următoarea calitate: umbra sa căpăta puteri vindecătoare, dar numai atunci când cădea în spatele lui. În acest fel, bolnavii care erau sub incidența umbrei sfântului – dar numai dacă acesta era cu spatele la ei – erau vindecați pe loc, pământul deveneam fertil, izvoarele țâșneau din teren secetos, iar fețele celor doborâți de greutățile vieții se ridicau din nou.
Atenția celor din jur era atât de centrată asupra umbrei, încât au uitat de omul care o răspândea. În acest fel, dorința sfântului de a face bine fără să se știe că prezența lui aduce acest bine s-a împlinit cu prisosință.
––––-
Autor: Anthony de Mello
Sursa informației: Adela Nicoleta Sîmbotin, 2010, Jocul lui Dumnezeu, Editura Firul Ariadnei, București
Sursa imaginii: https://experimentesiexperiente.wordpress.com/2013/10/21/umbra-omului/
