Origen recunoaște, în capitolul al XII-lea – Rugăciunea neîncetată este principala armă de luptă împotriva celui rău – din tratatul său Despre rugăciune, puterea rugăciunii și capacitatea acesteia de a elimina orice obstacol între om și Dumnezeu, cu nevoința acestuia din urmă și cu puterea Celui Dintâi:
„Eu cred că rugăciunile sfinților, mai ales dacă se rostesc cu duhul, dar și cu mintea, sunt pline de tărie ca și – ca și o lumină care isvorăște de pe fața celui ce se roagă și care iese de pe buzele lui – ele împrăștie cu puterea lui Dumnezeu, orice venin viclean trimis de puterile potrivnice în cugetul celor care uită să se roage. Din sufletul credincioșilor, rugăciunea țâșnește ca o săgeată cu ajutorul științei, al cugetului și al credinței. Ea rănește până la istovire și la nimicire duhurile potrivnice lui Dumnezeu, care ar vrea să [n.n. ne] arunce în mrejele păcatului” (Origen).
Războiul nevăzut începe ca un război cu sinele pătimaș, vrăjmașii nevăzuți se află chiar în inima, mintea și omului, iar cel ce se roagă intră într-un dialog cu Mântuitorul, prin care-I cere lumina cea izbăvitoare, ca la limpezirea acesteia să-și cunoască ”dușmanul”, păcatul și să poată lupta cu acesta, așa cum scrie Sf. Simeon Noul Teolog în Imnul 51:
„Am cunoscut necazurile ca un fum
Gândurile ca un întuneric, ispitele ca săgeți
Grijile ca întuneric Și patimile ca fiere în lucrare, Cuvinte!
Din toate acestea Tu m-ai eliberat, Tu m-ai izbăvit odinioară
Începând să strălucească în mine lumina Ta dumnezeiască […]
mă păzește nerănit, acoperindu-mă cu lumina Ta! […]
nemaiacoperindu-mă cu lumina Ta
Îndată mă învăluie întunericul vieții și marea tuturor ispitelor
Și mă mânâncă fiarele patimilor
Și sunt rănit de săgețile tuturor gândurilor”. (Sf Simeon Noul Teolog)
Tot astfel, în Imnul 55, lupta se duce și prin ostenelile trupului și ale rugăciunii, care duc prin pătimiri, ca pe o Golgotă a Învierii, ca la un rug aprins care nu mistuie, ci umple de har:
„Te subțiai prin post și prin ostenelile privegherii, ale rugăciunii, ale tuturor neplăcutelor pătimiri
Și te spălai neîncetat prin lacrimi fierbinți
În rugăciune, în felul mâncării și mai ales al băuturii
Astfel, am izbutit cu greutate să te fac pe tine un vas încăpător
Și nu numai încăpător, ci și curățit
Și în stare să rămâi, ia seama, în mijlocul focului nears„. (Sf Simeon Noul Teolog)
Sfântul Simeon explică în același loc: „Lumina pe care o vedeai atunci a intrat înăuntrul tău, la cea neapropiată prin fire și te-a schimbat printr-o schimbare străină„. Aceasta se referă la schimbarea prin puterea darului Duhului Sfânt, dincolo de voința și puterile omenești, într-un alt plan al vieții, la o experiență de curățire, cunoaștere și înțelegere superioare. Așezat în demnitatea îngerilor, omul care a învins în războiul nevăzut al patimilor și al duhurilor potrivnice este deja un atlet al lui Hristos, care caută să păstreze lumina cea tainică, care știe să-L slujească prin toate faptele pe Mântiutorul său, fără de care poate cădea oricând pradă vicleniilor, din mintea, inima și trupul său:
„Dar această lumină nu poate rămâne dacă nu mă slujește prin toate faptele,
Ci primește fie și un mic gând în inimă
Sau o mică simțire neplăcută față de cineva
Neîndreptățită sau îndreptățită
Sau o ispită prin cuvânt sau printr-un înțeles viclean
Și dacă nu te pocăiești fierbinte, cu lacrimi
Și nu alungi pe acestea de la tine prin pocăință
Ca și toată cugetarea vicleană a inimii”.(Sf Simeon Noul Teolog)
Războiul nevăzut este neîncetat, astfel încât cel ce se nevoiește, chiar și până la tainica isihie, trebuie să-și păstreze cugetul treaz, să se afle mereu în smerita cugetare, cum o numește Sf. Ioan Scărarul, ca nu cumva să cadă din nou în ispita slavei deșarte sau mai rău, a mândriei. Acesta ne îndeamnă:
„Să ne cercetăm pe noi înșine neîncetat în privința tuturor patimilor și virtuților, ca să cunoaștem unde ne găsim: la început, la mijloc sau la sfârșit. Totodată, dacă până acum am vorbit de un război interior, o confruntare cu noi înșine și neputințele noastre, în Scara sa, Sf. Ioan Scărarul ne amintește și de puterile venite de la cel potrivnic, pe fondul vulnerabilității noastre originare: Toate războaiele drăcești pornite împotriva noastră vin de la aceste trei pricini: de la iubirea de plăceri, de la mândrie sau de la pizma dracilor”. (Sfântul Ioan Scărarul)
Trezvia, virtute capitală a omului înduhovnicit, se contopește cu această dreaptă socoteală despre care vorbește Sf. Ioan Scărarul, dodândită nu ca rod exclusiv al nevoințelor firii omenești, ci ca dar al Duhului. Aceasta devine nu doar pavăză în calea atacului duhurilor rele, ci și abilitate duhovnicească de discernere a tuturor influențelor celor rele, semn al sănătății simțurilor celor firești și a celor duhovnicești deopotrivă:
„După cum cei ce au simțul mirosului sănătos pot ști dacă cineva are parfumuri ascunse asupra sa, tot astfel și sufletul curat recunoaște în alții atât buna mireasmă pe care a primit-o el însuși de la Dumnezeu, cât și putoarea cea rea de care s-a izbăvit cu desăvârșire, deși alții nu simt acestea”. (Sfântul Ioan Scărarul)
Sfântul Ioan Scărarul îi identifică pe cei potrivnici cu duhurile care atacă cu patimile ființa slabă a omului căzut. Fiecare se identifică cu câte una, ca un lanț cu multe zale care-l privează de libertatea lăuntrică. Ba mai mult, răul insidios pe care acestea îl pot face constă în mascarea lor sub aparența virtuților: este un drac al iubirii de argint care adesea fățărnicește smerenia; și este un drac al slavei deșarte care te îndeamnă să împarți milostenie. O altă vicleană stratagemă a potrivnicilor este aceea a falsei liniștiri, a unei păci aparente, carel amorțește în trândăvie pe om până la un nou atac fățiș: Uneori, dracii se depărtează ei singuri, ca să ducă la nepăsare și pe urmă, pe neașteptate, să năvălească asupra sărmanului nostru suflet și să-l răpească. Atacul este cu atât mai simplu, cu cât omul însuși contribuie ca un complice la acesta. Și Sfântul Ioan Scărarul ne mai dezvăluie un asemenea plan viclean:
„Știu și altă îndepărtare a acestor fiare: atunci caând sufletul se deprinde într-o asemenea măsură cu păcatele, încât mai apoi el singur se vatămă și se luptă împotriva sa. Pilda acestui lucru o vedem la copiii cei mici, atunci când nu li se dă pieptul mamei, din obișnuința cea îndelungată își sug degetele„. (Sfântul Ioan Scărarul)
Este vorba aici nu de nevinovăția pruncului, ci de nepriceperea și imaturitatea celui care a pierdut puterea duhului, hrana cea duhovnicească menită să-l țină sănătos cu mintea și inima, pentru a rezista ispitelor.
Ne vom opri aici cu însemnările pe marginea Scării Sfântului Ioan, despre războiul duhovnicesc, căci multe ar mai fi încă de adăugat. Dar vom încheia cu o imagine alegorică prin care acesta ne lasă învățătura sa despre urcușul duhovnicesc și culmea victoriei contra celor potrivnici:
„Noi trecem peste un noian cu adevărat furios și neîmblânzit, plin de multe vânturi și stânci, de învolburări și tâlhari, vârtejuri și praguri de nisip, dihănii și valuri furioase. Stânca în suflet este mânia cea furioasă și năpraznică. Învolburarea este lipsa de nădejde care cuprinde mintea și o târăște în adâncul deznădejdii. Pragurile de nisip sunt neștiința care primește răul în chip de bine. Iar dihăniile sunt patimile acestui trup grosolan și sălbatic. Tâlharii sunt slugile cele prea cumplite ale slavei deșarte – dracii și oamenii care ne laudă pe noi – care ne răpesc încărcătura și ostenelile virtuților. Valul este pântece înălțat și umflat, care prin pornirea sa ne lasă pradă acelor fiare. Iar vârtejul este mândria care a fost aruncată din cer, care ne înalță (până la ceruri) și apoi ne pogoară până în adâncuri”. (Sfântul Ioan Scărarul)
–––
Autor: Ligia Necula, 2021, Fragment din lucrarea intitulată: “Rugăciunea – Busolă pe calea isihiei în haosul lumii contemporane”
Sursa imaginii: https://www.cuvantul-ortodox.ro/luarea-aminte-la-vrajmasii-nostri-patimi-viclenia-cea-mai-mare-a-diavolului-este-de-a-l-convinge-pe-om-ca-nu-exista-arhim-irineu/
