Prof. Viorica Sabău s-a născut la 22 mai 1984, în București, dar copilăria și formarea sa sufletească le-a trăit în Zalău, unde a urmat cursurile Școlii Gimnaziale „Iuliu Maniu” și ale Liceului Tehnologic „Voievodul Gelu”.
A absolvit Facultatea de Teologie – Specializarea Teologie Didactică – Limba și Literatura Română, la Universitatea de Nord din Baia Mare, în anul 2007, și tot atunci s-a titularizat ca profesor de Limba și Literatura Română.
Ulterior, a urmat Masterul în Management Educațional la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, iar în prezent este studentă la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, specializarea Informatică și Tehnologia Informației, din dorința de a îmbina tradiția cu modernitatea și spiritualitatea cu știința.
S-a căsătorit în anul 2006 cu părintele Marius Sabău, împărtășind încă de atunci aceeași misiune frumoasă și grea deopotrivă: aceea de a sluji oamenii și de a aduce lumină acolo unde Dumnezeu îi cheamă la acțiune pe slujitorii Săi. Împreună au trei copii – Nicolae-Gavril, Maria-Nectaria și Sofia-Efremia – care le sunt bucurie, binecuvântare și temelie a familiei.
Prof. Viorica Sabău și-a petrecut cea mai mare parte din viață în parohia în care a slujit, alături de soțul ei, 16 ani, la aproape 100 km de Zalău, într-un sat mic dar plin de suflet, aflat la granița dintre trei județe: Sălaj, Maramureș și Cluj. Își amintește mereu, cu emoție, binecuvântarea primită la început de drum de la Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, care, cu blândețea și profunzimea ce îi erau caracteristice, le-a spus atunci: „Veți ajunge într-un sat aflat în trei județe.”
Și așa a fost. Cuvântul lui s-a împlinit întocmai, iar acolo, în acel loc modest, dar plin de har, cei doi au trăit cele mai frumoase lecții de viață, de credință și de omenie. Au înțeles atunci că Dumnezeu nu îi trimite pe slujitorii Săi niciodată întâmplător undeva, ci exact acolo unde trebuie, pentru a putea învăța cel mai bine despre El și ei înșiși. Anii petrecuți în acea parohie au fost o adevărată școală a smereniei și a răbdării. Oamenii de acolo, simpli, dar plini de lumină, le-au fost primii dascăli ai iubirii necondiționate și ai credinței vii, acea credință care nu se măsoară în vorbe, ci în fapte și în tăcerea jertfei.
Astăzi, Preotul Marius Sabău și Preoteasa Viorica Sabău slujesc cu dedicare familia parohiala a Catedralei Episcopale „Înălțarea Domnului – Sfânta Vinere” din Zalău, însă, în sufletele lor poartă mereu, neștearsă, lumina acelor ani petrecuți în satul de la hotarul celor trei județe, acolo unde au învățat că fiecare pas făcut cu ascultare și dragoste devine o binecuvântare, iar fiecare început primit cu nădejde se transformă, în timp, într-o poveste.
Îi mulțumim doamnei Viorica Sabău că a avut amabilitatea să răspundă, pentru cititorii Paginii Sociale, întrebărilor noastre, oferindu-ne astfel șansa să înțelegem mai bine ce înseamnă misiunea unei preotese profesor în familie, la școală și în parohie.
Mihai Talpoș: – Într-un articol despre “Rolul şi misiunea preotesei în familie, parohie şi societate”, părintele dr. Mihai Roşu spunea foarte frumos că “preotul este propovăduitorul prin cuvânt al adevărurilor de credinţă, iar soţia lui este propovăduitorul exemplului”. Cunoscându-vă de câțiva ani buni activitatea și felul dumneavoastră de a fi, îmi permit să afirm că … într- adevăr … constituiți un exemplu de dăruire pentru noi, cei din jurul dumneavoastră. Cum reușiți să îmbinați calitatea de mamă a trei copii, cu cea de profesor implicat trup și suflet în actul didactic și nu în ultimul rând cu cea de preoteasă … izbutind să le faceți, pe toate, într-un mod remarcabil?
Viorica Sabău: – Mulțumesc pentru aprecieri, domnule Mihai, însă cred că orice reușită adevărată nu vine doar din puterea noastră, ci din ajutorul lui Dumnezeu. Viața mea se desfășoară pe mai multe planuri — acasă, la școală, la biserică — și fiecare cere atenție, dăruire și echilibru. Încerc să le împletesc cu răbdare, cu disciplină și cu multă credință.
Familia este primul loc unde se clădește dragostea, dar și cea dintâi școală a vieții duhovnicești. În mijlocul ei învăț zilnic ce înseamnă jertfa, rugăciunea și răsplata lor. Cred că pacea și bucuria dintr-o casă vin doar atunci când Dumnezeu este prezent în fiecare gest și în fiecare cuvânt.
La școală, încerc să transmit elevilor nu doar cunoștințe, ci valori. Pentru mine, limba română e o formă de rugăciune prin cuvânt. Prin proiectele educaționale și activitățile culturale, caut să-i apropii de tradiție, de neam și de credință. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „Educația este cea mai frumoasă moștenire pe care o putem lăsa copiilor.”
Iar în biserică, trăiesc bucuria unei alte slujiri — mai tăcute, dar adesea mai adânci. Încerc să fiu sprijin pentru soțul meu și punte între biserică și oameni. Desigur, nu e ușor. Sunt zile pline, uneori obositoare, dar îmi amintesc mereu cuvintele Apostolului Pavel: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește.” Cred că secretul este să faci totul cu dragoste și să nu uiți pentru Cine o faci.
Mihai Talpoș: – Cât de importantă este, în opinia dumneavoastră, educația copiilor în spiritul valorilor creștine și în ce măsură se mai poate face acest lucru în România de astăzi, date fiind influențele incontestabile ale laturilor „umbrite” ce țin de “traiul occidental”? Și mă refer aici, cu precădere, la: egoismul şi mercantilismul vestic, uscăciunea spirituală şi chiar stereotipiile urii, care au fost (din păcate) „importate” odată cu lucrurile bune (căci există, desigur, și din acelea) ale emancipării occidentaliste.
Viorica Sabău: – Educația în spiritul valorilor creștine este temelia pe care se clădește un suflet frumos, pentru că ea nu se rezumă la transmiterea unor principii morale, ci înseamnă formarea unei inimi care știe să iubească, să ierte, să caute binele și să vadă în fiecare om chipul lui Dumnezeu. Fără această temelie, copilul poate ajunge deștept, dar nu neapărat bun; informat, dar nu neapărat împlinit; pregătit pentru lume, dar nu și pentru viață. Așa cum spunea Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, „Dacă vrei să-i înveți pe copii credința, trebuie mai întâi să iubești.”
Credința nu se predă – se trăiește, se respiră și se lasă simțită, în felul în care privești copilul, în tăcerea cu care îl asculți și în încurajarea pe care i-o oferi atunci când simți că se clatină. Ea se oglindește în tonul vocii, în gesturile mărunte, în felul în care alegi să fii acolo, zi de zi, pentru cei care te privesc ca pe un sprijin. De-a lungul anilor, am înțeles că adevărata educație nu se face doar cu mintea, ci mai ales cu inima, pentru că o lecție nu e doar o succesiune de idei, ci o întâlnire de suflete.
A fi dascăl înseamnă să nu uiți niciodată că un cuvânt blând poate ridica un suflet, iar o vorbă aspră îl poate doborî, să știi că pentru unii copii sala de clasă este poate singurul loc unde se simt în siguranță, și că tu ești omul care le oferă acea liniște de care au atâta nevoie.
Să fii dascăl nu înseamnă doar să corectezi lucrări, ci să ridici suflete, nu doar să pui note, ci să cultivi încredere, să sădești caractere și să încurajezi nu performanța fără suflet, ci devenirea cu sens. Educația nu este o meserie, ci o chemare, o lucrare de suflet, o formă de slujire tăcută care cere jertfă, dar aduce rod bogat în inimi.
Occidentul ne-a adus lucruri bune – rigoare, deschidere, spirit practic –, dar și riscul de a uita cine suntem. Eu cred însă că un popor nu se pierde câtă vreme își păstrează sufletul, iar sufletul românesc, cu credința, limba și dragostea lui de frumos, trebuie apărat prin educație, prin iubire și prin exemplu.
Așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu învățătura, ci exemplul părinților face din copil un om bun.” Pentru mine, educația creștină nu este o opțiune, ci o chemare și o responsabilitate, pentru că adevărata lecție nu se află în manuale, ci în felul în care reușești, clipă de clipă, să rămâi OM în fața altor oameni care încă învață să devină.
Și poate, peste ani, copiii nu-și vor aminti tot ce am spus, dar dacă își vor aminti că i-am iubit – atunci am predat cea mai frumoasă lecție.
Mihai Talpoș: – Traiectoria vieții dumneavoastră, atât cea de familie cât și cea profesională, a fost influențată direct și nemijlocit de rolul de sprijin permanent pe care îl aveți în raporturile cu soțul preot, determinându-vă să vă desfășurați activitatea deopotrivă în mediul rural dar și în cel urban. În ce postură v-ați simțit mai bine, în cea de preoteasă de la țară sau în aceea de preoteasă la oraș … și din ce puncte de vedere ați simțit diferențele?
Viorica Sabău: – Fiecare loc are rostul și frumusețea lui. Anii petrecuți în parohia de la țară au fost o perioadă de formare, de apropiere sinceră de oameni și de credința lor curată. Oamenii de la sat trăiesc credința simplu și adânc; nu caută vorbe mari, ci inimă și prezență.
La oraș, slujirea e diferită, mai vizibilă, dar și mai complexă. Într-o parohie mare, ca Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului-Sfânta Vinere” din Zalău, întâlnești oameni de toate felurile — unii căutând răspunsuri, alții doar liniște. Aici e nevoie de discernământ, de echilibru și de o blândețe care să nu fie slăbiciune.
Dacă la sat am învățat răbdarea și simplitatea, la oraș am învățat organizarea și înțelepciunea inimii. Nu pot spune că una a fost mai bună decât cealaltă — ambele m-au format. Așa cum spunea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce iubește pe Dumnezeu vede pretutindeni lumină.” Oriunde slujești cu credință, locul devine binecuvântat.
Mihai Talpoș: – Știu că aveți peste 18 ani de experiență în învățământ, și cu toate acestea continuați să vă pregătiți continuu, participând la fel de fel de cursuri și încercând – permanent – să va țineți la curent cu noutățile pedagogice sau chiar tehnologice, existente în materia educației. De ce faceți acest lucru, deloc ușor, și ce rol credeți că are pregătirea continuă a profesorilor în asigurarea unui regim de calitate bun al actului educațional?
Viorica Sabău: – Pentru mine, a fi profesor înseamnă a fi mereu în căutare. Am convingerea că adevăratul dascăl rămâne toată viața un ucenic. Educația se schimbă, elevii se schimbă, lumea se schimbă — dar dorința de a crește trebuie să rămână aceeași. Particip la cursuri și proiecte de formare nu din obligație, ci din dragoste pentru meserie. Dacă vreau ca elevii mei să fie curioși, deschiși și dornici să învețe, trebuie să le arăt prin propriul exemplu că învățarea nu are vârstă.
De aceea, am ales să continui studiile, inclusiv în domeniul Informaticii și Tehnologiei Informației, pentru că lumea copiilor e digitală, iar profesorul trebuie să vorbească și limba lor. Dar dincolo de tehnologie, sufletul rămâne esențial. Așa cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, „Nimeni nu se desăvârșește prin trecerea timpului, ci prin efortul conștient al înțelepciunii.”
Pregătirea continuă nu înseamnă doar a acumula cunoștințe, ci a-ți menține vie pasiunea, a rămâne un model și a învăța de la fiecare copil pe care îl întâlnești. Pentru că, de fapt, fiecare elev este o lecție trimisă de Dumnezeu.
Mihai Talpoș: – În primul an în care v-am cunoscut erați implicată activ într-un demers de dotare a Liceului Tehnologic Gîlgău, județul Sălaj, cu tehnică de calcul, mai apoi v-am regăsit într-un proiect pilot de digitalizare a școlii de la Chieșd, tot din județul Sălaj. Așadar, ați fost, constant, un promotor al schimbării în bine a școlilor pe la care ați predat. În ce fel de proiecte interesante sunteți implicată acum, la Școala Gimnaziala „Iuliu Maniu” -structura a Liceului Ortodox Sfantul Nicolae din Zalău, acolo unde vă desfășurați activitatea începând cu anul 2022?
Viorica Sabău: – Da, într-adevăr, am crezut mereu că schimbarea începe cu pași mici, dar făcuți cu inimă mare. La Liceul Tehnologic Nr. 1 Gâlgău, în timpul pandemiei, am căutat soluții pentru ca elevii să poată continua orele online, într-o perioadă în care mulți dintre ei nu aveau acces la tehnologie. Așa i-am descoperit pe cei de la Școala Informală de IT din Cluj-Napoca, care au înțeles nevoia reală a copiilor și au sprijinit școala printr-o donație importantă de echipamente. Rolul meu a fost doar acela de a pune în legătură oamenii potriviți și de a lăsa binele să circule mai departe.
Ulterior, la Școala Gimnazială Chieșd, am fost implicată într-un proiect pilot de digitalizare care mi-a confirmat, încă o dată, că adevăratele schimbări nu se fac printr-un singur om, ci prin colaborarea profesorilor, elevilor, părinților și a comunității.
Cred cu convingere că educația devine rodnică atunci când este o lucrare împreună, nu o reușită individuală.
În prezent, activez la Liceul Ortodox „Sfântul Nicolae” – Structura Școala Gimnazială „Iuliu Maniu” Zalău și la Liceul Tehnologic „Voievodul Gelu” Zalău, unde sunt implicată în proiecte educaționale, culturale și internaționale, precum eTwinning și Erasmus+.
Prin acestea, încerc să le ofer elevilor o deschidere europeană, dar și convingerea că adevărata modernitate înseamnă să rămâi tu însuți în lume, fără să-ți pierzi credința și rădăcinile.
Alături de colegii mei, derulăm activități care cultivă lectura, creativitatea, voluntariatul și iubirea de frumos. Cred că școala este un loc al formării sufletului, iar profesorul este chemat să aprindă lumini, nu să închidă drumuri.
Așa cum spunea Sfântul Ioan de Kronstadt: „Adevărata modernitate nu înseamnă a renunța la Hristos, ci a-L face prezent în lumea de astăzi.” De aceea, prin tot ceea ce fac, caut să aduc un strop de lumină acolo unde este nevoie de ea.
Mihai Talpoș: – Am afirmat deja, mai devreme, că succesul slujirii preoţeşti se datorează, în bună măsură, și felului în care preoteasa slujește, la rându-i, familia preotului dar și familia parohială. Din ambele posturi, nu ați fost scutită de greutăți, așadar acum, pe final, îmi permit să vă adresez o întrebare ceva mai personală, și anume: Cum reușește preoteasa și mama Viorica Sabău să depășească momentele dificile cu care viața o confruntă? La ce resorturi spirituale … sau de orice alt fel … faceți apel atunci când devine dificil să găsiți si să păstrați bucata de cer de de-asupra dumneavoastră (așa cum – frumos – spunea Marcel Proust)?
Viorica Sabău: – Viața, cu tot ce aduce ea — bucurii, greutăți, încercări — este, de fapt, o călătorie spre înțelepciune și spre o mai bună înțelegere a voii lui Dumnezeu. De-a lungul anilor am învățat că nicio cruce nu vine întâmplător și că, uneori, cele mai grele momente sunt, de fapt, binecuvântări ascunse.
Când se adună norii, mă întorc întotdeauna la credință. Rugăciunea este primul meu sprijin, primul gând și primul pas. Ea nu schimbă mereu împrejurările, dar schimbă întotdeauna inima mea — o liniștește, o luminează, o face să vadă dincolo de întâmplări.
În astfel de clipe, îmi amintesc cuvintele Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” — o lecție despre nădejdea care nu se stinge nici în cele mai grele ceasuri.
Familia mea este celălalt sprijin neclintit.
Soțul meu, părintele Marius, este stânca pe care Dumnezeu a pus echilibrul nostru, iar copiii sunt bucuria și puterea mea. Ei îmi reamintesc, prin zâmbet, prin îmbrățișare, prin nevinovăție, că fiecare zi merită trăită cu recunoștință. De multe ori, am descoperit că un zâmbet de copil poate vindeca ceea ce n-au reușit lacrimile să vindece.
Îmi găsesc pacea și în lucrurile simple: o seară liniștită, o carte bună, o floare, un câine, o tăcere plină de sens. Sunt momente în care sufletul se odihnește și își amintește că viața nu e doar o alergare, ci și o rugăciune în mers.
Când devine greu, mă gândesc că Dumnezeu nu mă lasă niciodată singură și că povara devine ușoară atunci când o porți cu nădejde. Îmi spun adesea că nu trebuie să am toate răspunsurile, ci doar să am credința că El le are.
Am învățat să-mi păstrez „bucata de cer” nu prin forță, ci prin răbdare, rugăciune și iubire. Cerul nu dispare niciodată — doar norii îl ascund o vreme. Important este să nu uit să privesc în sus și să cred că, după fiecare furtună, lumina revine. Pentru mine, acesta este adevăratul echilibru: să știi că pacea nu înseamnă lipsa încercărilor, ci prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor.
Mihai Talpoș: – Vă mulțumim mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre și vă dorim mult succes în continuare.
Viorica Sabău: – La final, îndrăznesc să vă rog eu să îmi îngăduiți să fac o precizare, pe care o consider importantă. Am acceptat acest interviu nu pentru a mă pune pe mine în lumină, ci pentru a da glas unei misiuni pe care o împărtășesc cu multe alte preotese, mame și profesoare din țară. Tot ce am realizat până acum nu este rodul unei persoane, ci al unei lucrări împreună cu familia, elevii, Biserica și harul lui Dumnezeu. Mulțumesc.
–-
Sursa imaginii de copertă: https://school-education.ec.europa.eu/en/connect/people/600220
