Evanghelia zilei (Luca 16, 19-31) – 2 noiembrie 2025
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.”
Bogatul cel nemilostiv și săracul Lazăr
Ca orice pildă a Domnului, această pericopă evanghelică are o bogăție semantică copleșitoare. În cele ce urmează, ne vom apleca puțin pentru a descifra câteva înțelesuri care răzbat din rândurile ei.
Structura pildei ne descoperă două planuri: viața pământească
a doi oameni care trăiau în apropiere unul de celălalt, dar în condiții diametral opuse; viața de dincolo, unde valorile se inversează și se revelează dreptatea lui Dumnezeu.
În primul tablou, omul cel bogat trăia în huzur, fără să arate niciun strop de milă, în timp ce săracul Lazăr, la porțile palatului său, viețuia în sărăcie, dar cu răbdare și fără deznădejde. Singurii lui prieteni erau câinii, care veneau și îi lingeau bubele.
Rememorând o altă întâmplare din Sfânta Scriptură, în care femeia samarineancă Îl implora pe Hristos să-i vindece fiica demonizată, Domnul spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). La care ea răspunde cu smerenie și înțelepciune: „Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei 15, 27). Iată judecata unei femei păgâne: firească, naturală, în care și câinii se hrănesc din resturile stăpânilor. Oare pentru Lazăr nici măcar câteva resturi nu s-ar fi găsit? Până și câinii arătau mai multă compasiune decât omul bogat.
Iisus ne arată în toată Evanghelia o milă fără margini. Multe pilde se referă la milă, direct sau indirect: pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25–37), pilda slugii nemilostive (Matei 18, 23–35), și pilda de față. Dar, pe lângă pilde, Domnul ne spune limpede: „Milă voiesc, iar nu jertfă.” (Matei 9, 13).
Hristos ne avertizează că ceea ce facem altora, aceea vom primi (Matei 7, 12). Ceea ce facem doar pentru noi se pierde odată cu lumea, dar ceea ce facem pentru ceilalți ducem cu noi în veșnicie.
În al doilea tablou, raportul se inversează: bogatul se chinuie, iar Lazăr se mângâie. Pe bogat nu bogăția l-a pierdut, ci nemilostenia; pe Lazăr nu sărăcia l-a mântuit, ci răbdarea, necârtirea și smerenia.
În prima parte nu era dialog – bogatul nu avea ce împărtăși cu săracul. Acum ar vorbi, dar nu îndrăznește să i se adreseze direct lui Lazăr; îl roagă pe patriarhul Avraam să mijlocească pentru el. Avraam, cu blândețe, îi arată legile lumii celei noi și parcă îi șoptește:
„Ai primit pe cele bune, dar nu toate erau pentru tine. O parte erau pentru Lazăr, însă Dumnezeu ți le-a trimis ție ca să iți arăți dragostea. N-ai făcut-o. Te-ai pus mai presus decât cel ce trebuia să-ți fie frate. Din administrator al bogăției ai vrut să devii stăpânul ei. Socoteală greșită, căci stăpânul adevărat al bogăției este Dumnezeu. După moarte, ce-i al lumii rămâne în lume, iar tu ai ieșit din ea și ai rămas gol. Până și numele ți l-ai pierdut.”
Ars de patimă și chinuit de lipsa dragostei, bogatul se vede neputincios. În lumea veșniciei, mântuirea nu mai poate fi lucrată. Și totuși, se întrezărește în el un firicel de omenie: se gândește la frații săi.
Dumnezeu, deși Judecător drept, caută orice urmă de umanitate pentru a mântui pe om. Pilda nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe, dar lasă o portiță speranței.
Ieri a fost Luminatia, pomenirea celor adormiți. Cimitirele din Ardeal se umplu de lumină. Ele nu mai sunt drumuri închise, ci devin porți spre veșnicie. Moartea? O trecere. De ce, dar, ne ridicăm rugăciunile spre cer pentru cei adormiți ai noștri? Este milă și jertfă pentru ei. Oricât de mult ne-ar fi greșit cineva, este o faptă de milostenie să îl pomenim și să ne rugăm Domnului pentru sufletul său. Aceasta este tămâia cea cu bun miros care se ridică până la locașurile lui Dumnezeu. Bunului Dumnezeu, Cel care Și-a dat Fiul pentru mântuirea tuturor oamenilor — inclusiv a bogatului nemilostiv.
Hristos a găsit în bogatul cel nemilostiv o portiță. Această portiță e spărtura în piatra inimii prin care poate pătrunde lumina. Pentru cei plecați, prin ea pot intra rugăciunile celor rămași — rugăciuni care se ridică din dragoste. Orice fărâmă de dragoste contează, nimic nu se pierde. Ea poate deveni firul abia imperceptibil prin care Dumnezeu să lucreze mântuirea noastră chiar dincolo de această lume.
Și da, prin rugăciunile Bisericii și ale noastre, a celor de aici, sufletele se pot mântui și din iad. Dar trebuie să existe o deschidere în inima lor pe unde rugăciunile să intre și să spargă piatra. Iată, ultima șansă pentru bogatul cu pricina. Mai era cineva de pe pământ care să își amintească de el și să se roage pentru el? Nu știm, nu ni se spune. Dar e de luat aminte.
Dumnezeu joacă și în prelungiri. Să nu ajungem însă să avem nevoie de ele. Să lucrăm mântuirea acum, cât e zi (Ioan 9, 4). Să nu amânăm. Și mai ales — să dăruim milă, asemănându-ne cu Domnul și Dumnezeul nostru, Cel „milostiv și îndurat, îndelung-răbdător și mult-milostiv” (Psalmul 102, 8).
––––
Sursa imaginii: https://doxologia.ro/evanghelia-despre-bogatul-nemilostiv-saracul-lazar-comentarii-patristice
