O verișoară de-a mea, care a fost călugăriță, mi-a mărturisit odată povestea ei, a unei lupte imense pentru credință. Înflorită de timpuriu în spiritualitate, intrase de tânără la mănăstire și petrecuse mulți ani trăind cu entuziasm această viață. Cu idealismul ei nemărginit și curiozitatea intelectuală veșnic prezentă, studiase viața religioasă și întotdeauna căutase căi de a o face mai intensă și mai actuală. Dar caracterul ei avea, de asemenea, și un aspect practic, ce îi atenua dulceața. De câte ori vorbea despre teologie sau educație, râdea cu însuflețire, ca un profesor spiritual care percepe întotdeauna ironiile și absurditățile acestei vieți.
Acest amestec curios de înaltă spiritualitate și simț practic se manifesta la fel de bine în cele două pasiuni ale ei (teologia și educația). Și-a petrecut multe veri luându-și diplome în știință și apoi a predat cursuri de știință la diferite licee ale ordinului monahal din care făcea parte. În orice lucru pe care îl făcea sau indiferent despre ce anume discuta, puteai simți în ea o puritate extraordinară de intenție și angajament nelimitat.
Într-o zi a descoperit că avea o boală rară, dureroasă și fatală. Încetul cu încetul, a trebuit să renunțe la munca de profesor și a început să-și petreacă mai mult timp îngrijindu- și corpul. Timp de câțiva ani a suferit dureri fizice intense. Se ducea de la un doctor la altul și aduna noi informații despre starea ei neobișnuită. La un moment dat mi-a spus că probabil ajunsese să știe mai multe despre boala ei decât orice doctor din țară. În mod caracteristic, și-a aranjat viața pe cat de bine a putut. Și-a studiat boala și și-a dezvoltat un regim propriu de auto-îngrijire.
Apoi, în toiul bolii sale, durerea și ruptura petrecute în viața ei și-au luat partea. Și-a pierdut credința. Era o persoană care își petrecuse întreaga viață cultivându-și spiritul și dedicându-se complet religiei. Mi-a spus că devenise complet deprimată în timpul uneia dintre spitalizări. Toate lucrurile în care crezuse se prăbușiseră într-o groapă neagră și adâncă, simțind că toate eforturile ei anterioare de a trăi o viață onestă, principială, fuseseră zadarnice. Chemase un preot, dar, fapt destul de uimitor, când îi mărturisise că și-a pierdut credința, acesta a ieșit din cameră. Mi-a spus că i-a rămas mult timp în minte imaginea spatelui preotului, în timp ce acesta se grăbea să deschidă ușa și să scape de îndoiala și depresia ei.
Nu a avut de ales, a trebuit să se scufunde în neagra deprimare. Nu crezuse niciodată, cu toate studiile și educația ei spirituală, că va ajunge la o asemenea criză în ceea ce privește credința. Se așteptase la o ascensiune continua în înțelegerea și tehnica de abordare a religiei, poate cu mici probleme surmontabile pe ici pe colo. Dar soarta a dus-o într-o direcție diferită, spre un loc lipsit de spirit și dominat de deznădejde adâncă.
A fost astfel condusă adânc înăuntrul ei, chiar esența persoanei care se cunoștea a fi, golită de orice ambiție spirituală și de orice satisfacție pentru tot ceea ce realizase. Nu avea nici o călăuză, nu avea nicio indicație despre direcția în care avea să se îndrepte. Nu avea viață în față și nu avea cu cine să discute. Citise despre conceptul de deșertăciune, dar nu crezuse că te poți simți atât de golit, atunci când trăiești efectiv deșertăciunea.
În cele din urmă a descoperit un nou gen de credință, care se ridica direct din gândurile și sentimentele ei depresive. A fost șocată să simtă cum i se răscolește acea gaură, aproape goală, adâncă din suflet. Nu știa ce să creadă, deoarece era atât de diferit de felul de credință despre care învățase și pe care îl respectase toată viața ei. Era un lucru inseparabil de boală și incapacitatea ei. Totuși, în acest nou gen de spiritualitate, ea a descoperit o pace profundă. Nu mai tânjea după alinarea preotului spitalului, sau a oricărei alte persoane. Mi-a spus că îi era greu să descrie această nouă formă de încredere în divinitate pe care o simțea, deoarece era atât de adâncă și de diferită de credința pe care o cultivase în practicile ei spirituale anterioare.
În această credință era mai multă individualitate; s-a legat mai strâns decât s-ar putea imagina de propria ei identitate și boală. Descoperise de ce anume avea nevoie, în singurul mod în care putuse – singură. Nu la multă vreme după ce mi-a istorisit această poveste despre pierderea și recăpătarea credinței, a murit împăcată.
Mărturie a lui Thomas Moore.
Sursa informației: Volumul intitulat “Îngrijirea sufletului – cultivarea profunzimii și sacralității sale”, 1996, Editura Colosseum, București
Sursa imaginii: https://www.justwatch.com/ro/film/calugarita-misterul-de-la-manastire
