Istoria umanității a marcat constant o serie de personaje de geniu sau care aparțin lumii creației și care, prin realizările lor, au constituit repere importante în dezvoltarea societății moderne. Astfel de oameni servesc, pentru restul umanității, drept modele, dar și ca material de studiu în explicarea unor fenomene laic-psihologice complexe, așa cum este cel al vocației.
Accepțiunea originară asupra noțiunii de vocație se leagă de cultura popoarelor creștine care s-au format în Europa după prăbușirea imperiului roman. În acele culturi, vocația reprezenta o “chemare din partea divinității, în vederea îndeplinirii unei funcții de natură spirituală, de influență care dirijează către o carieră – în special religioasă – de mișcare interioară, de acțiune de salvare individuală sau de grup exercitată de către o putere supranaturală” (Emil Littre) [1].
Nu întâmplător deci, o bună bucată de vreme, umanitatea s-a concentrat doar asupra a trei categorii de vocație: pentru preoție, muzică și medicină. La Bruyere (scriitorul și moralistul francez de la 1600) susținea în lucrările sale că “în afara unor înclinații spre sabie, spre robă sau biserică, nu mai există aproape nimic de zis despre un alt tip de vocație” [1].
Cu toate acestea, biografiile impresionante ale unor oameni remarcabili, care s-au impus în timpul vieții lor printr-o activitate intensă și au realizat un deosebit succes într-un anumit sector de creație sau chiar în tehnologie, par să argumenteze faptul că vocația este un domeniu mult mai amplu decât și l-a imaginat omul la început.
Friedrich Nietzsche, influentul filozof european din secolul al XIX-lea, afirma inspirat că “devenim ceea ce suntem”, numai că procesul acesta al devenirii, atâta timp cât are loc în afara vocației descoperite, poate fi un drum sinuos și plin de greutăți, care testează în om încă o caracteristică extrem de importantă: motivația.
Prin intermediul poveștilor de viață ale unor oameni geniali, care au marcat devenirea umanității prin realizările lor, chestiunea găsirii vocației poate fi pătrunsă mai profund, construcțiile psihice ce i-au caracterizat pe acei oameni dar și descifrarea mecanismelor lor motivaționale, putându-ne ajuta să înțelegem mai bine conduita umană dezvoltată pe vocație, atât de necesară până astăzi, când avansul tehnologic fără precedent impune mare atenție în stabilirea eficientă a unui parcurs profesional pentru fiecare dintre noi.
În rândurile care urmează vom prezenta fragmente ale biografiilor unor oameni speciali, care … cu multă motivație … au reușit să își găsească și să își valorifice vocația, obținând realizări importante, care au marcat evoluția și istoria umanității.
Pictorul florentin Cimabue, din secolul al XIII-lea a debutat în viață ca frate într-o mănăstire. În această calitate a fost trimis la mănăstirea Santa Maria Novella să se inițieze în cunoștințele vremii. Dar, în loc să-și vadă de învățătură, Cimabue nu făcea altceva decât să picteze pe cărțile de studiu și pe foi de hârtie oameni cai și tot ce-i trece prin minte. Înclinației firești către pictură i-a venit în întâmpinare și o întâmplare fericită: tocmai atunci au fost aduși în Florența câțiva pictor greci spre a pictat capela del Gondi. Cimabue a început să fugă de la școală și să se uite la meșteri cum lucrează. Apreciat de meșterii greci că e înzestrat pentru pictură, a fost luat de către ei să-i ajute și, în curând, Cimabue i-a întrecut pe toți în arta lor [1].
Celebrul arhitect si sculptor Filippo Brunelleschi, din secolul al XIV-lea, se înscrie în aceeași evoluție. Fiind școlar, în loc să se ocupe de scriere și de gramatică, era tot timpul prins de lucrări de artă sau manuale. Înștiințat, tatăl său l-a luat de la școală și l-a dat să învețe desenul la un aurar. Între timp Filippo, cunoscând câteva persoane competente, a început să se preocupe de probleme de mișcare, de greutate, de roți. Împrietenindu-se cu Donatello, s-a apucat de sculptură și de arhitectură [1].
Multilateralul Leonardo da Vinci, ca elev era extrem de nestatornic. Desenul însă făcea parte, fără întrerupere, din preocupările sale de căpătâi. Aflând acest lucru, tatăl său adus unele din desenele sale lui Andreas del Verrochio. Acesta a rămas uluit de măiestria desenelor și l-a sfătuit pe părinte să-l dea pe fiul său să se îndeletnicescă cu desenul [1].
Michelangelo Buonarroti a fost dat de către tatăl său la școala de gramatică de sub îndrumarea lui Francesco da Urbino. Copilul, în loc să se ocupe de gramatică, desena tot timpul, pentru care fapt era deseori certat și chiar bătut. Michelangelo s-a împrietenit cu Francesco Granacci, ucenic în atelierul de pictură a lui Domenico del Grillandaio. Acesta, văzând dragostea lui Michelangelo pentru pictură, îi aducea zilnic desene de-ale maestrului său. Aflând toate acestea, tatăl său l-a dat să învețe și pe el pictura la Grillandaio. Băiatul avea atunci patrusprezece ani [1].
De dată mai recentă, Bernard Palissy, cel care a descoperit smalțul, după șasesprezece ani de încercări dramatice în care timp și-a cheltuit toată averea și-a ars în cuptoare mobila, ușile, dușumeaua casei, fără ca un moment să renunțe la ideea sa … deși a fost socotit nebun de toți cei din jur și chiar de propria soție [1].
Richard Arkwight s-a născut la Preston în 1732. Prin pregătirea sa profesională, a ajuns bărbier. Treburile însă îi mergeau foarte prost, fiindcă a-și neglija meseria, fiind preocupat tot timpul de construirea unei mașini cu mișcare continuă, adică de un “perpetuum mobile”. Văzând că frizeria nu rentează, s-a făcut negustor de păr. Ideea însă nu l-a părăsit. Toți banii pe care-i câștiga îi băga în planuri și modele de mașini. Soția i-a ars schițele și modelele. Richard Arkwight nu a dat înapoi, dar de data asta s-a gândit să fie mai practic și … în felul acesta … a inventat mașina de tors bumbacul [1].
Joseph-Marie Jacquard, fost inițial ucenic într-o legătorie de cărți, apoi la un cuțitar, într-o turnătorie de litere de tipar, om simplu, fără studii superioare sau chiar medii, e autorul a o serie întreaga de invenții: al unei mașini de legat cărți, al unui dispozitiv care să înlocuiască munca trăgătorilor de ițe în atelierele de țesut și în special al războiului de țesut. Invenția mașini de țesut este rodul numeroaselor nopți de trudă, căci Jacquard ziua muncea într-o manufactură iar noaptea își întocmea modele pentru războiul său [1].
Filip de Girard e cunoscut pentru invenții ce datează din copilăria sa, când înjgheba pe malul pârâului ce trecea prin fundul grădinii părinților săi, mici roți de trestie ce închipuiau turbine. Pasiunea pentru invenții nu l-a părăsit niciodată. La expoziția produselor industriale din Paris, din 1806, Filip de Girard s-a prezentat cu următoarele invenții: lampa hidrostatică, o lunetă si mașina cu aburi perfecționată [1].
Cazul lui George Stephenson este de asemenea arhicunoscut. Acesta, desi a început – singur – să scrie și să citească doar la 18 ani, toată viață lui a manifestat interes pentru lucrările de știință mecanică. Locomotiva pe care a construit-o în 1814 reprezintă încoronarea unor eforturi impresionante, de ani de zile [1].
Biografiile personalităților trecute în revistă demonstrează că drama necorespondenței omului cu profesiunea pe care o exercită poate duce în final la deznodăminte remarcabile, ce țin de descoperirea propriei vocații.
Jan-Jacques Rousseau povestește, cu multă sinceritate, în câteva rânduri din “Confesiuni” și anume în fragmentul în care relatează cum a fost angajat încasator general de impozite de către de Francueil, despre propria lui dramă, generată de necorespondența sa cu profesiunea practicată: “… Și cu toate că aveam tot atât de puțină plăcere cât și talent pentru această îndeletnicire, maturitatea anilor făcându-mă mai înțelept, eram hotărât să îmi înving dezgustul și să mă consacru în întregime acestei slujbe” [1].
Rousseau primește slujba și se apucă de lucru. Dar când de Francueil a plecat într-o călătorie, tezaurul pe care acesta i l-a lăsat în grija sa l-a înspăimântat și și-a dat demisia, nu fără unele tulburări afective. După cum mărturisește tot el, aceste lucruri afectându-i chiar și sănătatea: “ … grijile, spaima ce mi-a produs acest bănet mă făcu să-mi dau seama că nu eram sortit să fiu casier și nu mă îndoiesc că sângele rău ce mi-l făcui în timpul absentei lui (a lui de Francueil) a contribuit la boala ce m-a lovit după întoarcerea sa” [1].
Bibliografie:
[1] Ion Alexandrescu, 1981, Personalitate și vocație, Editura Junimea, București
Sursa imaginii: https://facerealumii.ro/mari-genii-dumnezeu/
