Poate cea mai frumoasă, limpede și cuprinzătoare definiție a celui care-și caută liniștirea (isihia) este cea pe care ne-o oferă Sfântul Ioan Scărarul:
Isihast este cel ce se străduiește să-și hotărnicească parte netrupească în cea trupească, care e lucrul cel mai minunat. Isihast este acela care zice: «Eu dorm iar inima mea veghează». (Cânt. V, 2). Închide ușa chiliei trupului, ușa rostirii limbii și poarta dinlăuntrul duhului. Șezând la loc înalt, ia seama la tine și, dacă cunoști, vezi cum, când, de unde, câți și care hoți vin să intre și să fure strugurii. Îngreuindu-se străjerul, se ridică și se roagă și șezând iarăși, se ține bărbătește de aceeași lucrare. Altceva este păzirea gândurilor și altceva suprvegherea minții. Pe cât e de departe răsăritul de apus, pe atâta e cea de a douade cea dintâi, fiind cu mult mai ostenitoare. Precum, dacă văd hoții arme împărătești așezate în oarecare loc, nu se apropie cu ușurință, așa cel ce și-a unit inima cu rugăciunea nu e furat ușor de hoții lumii gândite (sf. Ioan Scărarul).
Sf. Grigorie Palama numește și el Isihia arta artelor, iar Athosul – căminul virtuții. Tot el ne dă speranță când spune, în Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, Al doilea din cele din urmă, Despre rugăciune, că agonisind har din har și urcând cu bucurie urcușul cel neobosit (sf. Grigorie Palama), fiii veacului viitor nu ar mai cunoaște nici o piedică în acest urcuș duhovnicesc în care și-au depășit limitele și și-au antrenat simțurile duhovnicești, reușind să elimine multa hoinăreală și nălucire a minții și ieșind biruitori în războiul nevăzut. Când lucrarea aceasta se desăvârșește, atunci, așa cum spune Sfântul Macarie, citat de Sfântul Grigorie Palama, inima stăpânește tot organismul și când harul pune stăpânire pe întinderile inimii, stăpânește peste toate mădularele și gândurile, deci acolo trebuie privit de și-a înscris harul legile Duhului (sf. Grigorie Palama).
Sf. Grigorie Palama va spune, la rândul său că inima este primul organ trupesc al minții și că ființa minții se amestecă cu elementul subțire și luminos al firii sensibile (sf. Grigorie Palama).
Ca un corolar, Sfântul Ioan Scărarul definește lucrarea liniștirii ca fiind împărțită în trei etape:
Cea dintâi lucrare a liniștirii este părăsirea grijii pentru toate lucrurile – fie ele binecuvântate, fie neîngăduite –, căci cine deschide ușa pentru cele dintâi, acela fără îndoială va cădea și în cele de pe urmă. A doua lucrare este rugăciunea fără lenevire (adică cântarea de psalmi, iar a treia – lucrarea nefurată a inimii. În ordinea firească a lucrurilor, e cu neputință ca acela care n-a învățat alfabetul să citească și să studieze cărți, dar încă și mai cu neputință e ca acela ce nu și-a agonisit pe cea dintâi (lucrarea liniștirii) să lucreze cu pricepere pe cele două din urmă (sf. Ioan Scărarul).
În Cuvântul 27, Despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului, din Scara sa, Sfântul Ioan Scărarul ne dă mai multe descrieri ale procesului de liniștire care cuprinde trupul și sufletul: Liniștirea trupului este buna rânduială și așezare a obiceiurilor și simțirilor trupești, iar liniștirea sufletului este buna rânduială a cugetelor și gândul nefurat. De aici aflăm cât de importantă este buna rânduială, acest rod al ostenelilor isihaste, acest liman al unei credințe că te afli întru Duhul Sfânt și că împlinești voia lui Dumnezeu.
Cine este și cum trăiește acest liniștitor, pustnicul, isihastul? Aflăm de la Sfântul Ioan Scărarul. Mai întâi:
Liniștitorul cunoscător în cele duhovnicești nu are nevoie de cuvinte povățuitoare, căci el în loc de cuvinte se luminează prin faptele înseși. Apoi, liniștitorul care iese din chilie cu trupul, însă nu iese cu cuvântul, este blând și întru totul sălaș al dragostei. El este anevoie de pornit spre vorbire și nu poate fi mișcat spre mânie. Liniștitor este acela care se silește să țină ființa sa cea fără de trup în hotarele casei sale cele trupești, ceea ce este lucru preaminunat.[…] Chilia liniștitorului sunt hotarele trupului său, iar înăuntrul acestuia se află lăcașul cunoașterii (sf. Ioan Scărarul).
Apoi, Sfântul Ioan Scărarul adaugă: Am văzut liniștitori care prin liniștire săturau fără de sațiu dorința lor înflăcărată după Dumnezeu și nășteau în sine foc din foc, dragoste din dragoste și dor din dor (sf. Ioan Scărarul).
Ce portret mai inspirat al isihastului poate fi decât acesta?
Liniștitorul este un chip pământesc al îngerului, care cu zapisul dragostei și cu scrisul sârguinței și-a slobozit rugăciunea sa de lenevie și nepăsare. Liniștitor este acela care strigă lămurit: «Gata este inima mea, Dumnezeule!» (Ps. 56,10) Liniștitor este cel care zice: «Eu dorm, iar inima mea veghează!» (Cânt. 5,3) (sf. Ioan Scărarul).
Așa învinge în răzvoiul cel nevăzut: zăvorăște ușa chiliei pentru trup, ușa buzelor pentru vorbă, iar ușa cea dinlăuntru a sufletului pentru duhurile cele viclene. Acest isihast vorbește cu Dumnezeu față către față, fără înșelare, în mare taină și smerenie. Am mai zăbovi puțin aici pentru a vorbi despre cele opt feluri ale liniștirii, așa cum ni le prezintă Scărarul. Este vorba mai degrabă de căile prin care ajunge cineva la liniștire, despre patima cu care războindu-se, învinge și ajunge la limanul isihiei. Feluritele chipuri ale liniștirii pornesc de la neînfrînarea limbii, de la înclinația spre mânie, altul este imboldul mândriei, alta este iluzia vieții singuratice, alta tendința către chinuirea de sine pentru păcate și mai ales pentru slava deșartă. Acestea sunt motivații din lume care-i împing pe oameni spre căutarea unei liniști amăgitoare. Dar și acestea pot fi transformate prin lucrarea duhovnicească în căi de acces la virtute. Cea din urmă este aceea izbăvitoare despre care Scărarul spune astfel:
Iar unii, în sfârșit – numai dacă Fiul Omului, venind, va mai afla pe unii ca aceștia pe pământ –, s-au însoțit cu liniștea pentru a se desfăta de dragostea lui Dumnezeu și pentru a-și potoli setea de această dragoste, fiind atrași de dulceața ei. Însă au făcut aceasta numai după ce au alungat de la ei toată akedia, pentru că orice legătură cu această patimă e socotită drept curvie față de liniștire (sf. Ioan Scărarul).
Cu o subtilă smerenie și drămuit simț al umorului, Sf. Ioan Scărarul vrea, prin cuvintele de mai sus, să pondereze orice împăcare a vreunuia dintre cei care se consideră pretendenți la această stare de liniștire cum că ar fi atins această culme, încurajând pe toți cei care s-ar porni pe cale cu cuvintele din Evanghelia Sf. Matei: Vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă. (Matei, 20, 16). Sfântul Ioan Scărarul conchide:
Din cele opt feluri de liniștire, primele șapte sunt lucrări ale săptămânii acestui veac și unele din ele sunt plăcute lui Dumnezeu, iar altele neplăcute, iar al optulea poartă în chip limpede pecetea veacului viitor (sf. Ioan Scărarul).
Până la urmă, care este rodul acestei liniștiri? Aflăm în continuare de la Cuviosul Maxim Cavsocalivitul, care ne dezvăluie bucuria nespusă a primirii harului:
Când vine harul Sfântului Duh în om, prin mijlocirea rugăciunii, încetează rugăciunea. Căci atunci mintea este luată în stăpânire întreagă de harul Sfântului Duh și nu mai poate să pună în lucrare puterile ei, ci rămâne în nelucrare și se supune numai Sfântului Duh și unde voiește Duhul Sfânt, acolo o duce, fie în văzduhul nematerial al luminii dumnezeiești, fie la altă vedere de negrăit, sau adeseori la o grăire dumnezeiască (D. Stăniloae).
Dacă duhul rău al amăgirii îi zăpăcește omului mintea, iată și preschimbarea minții, aflată în puterea Duhului Sfânt:
Când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea și-l face să fie cu luare aminte și smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare și de osânda veșnică; îi face sufletul de se frânge ușor, de plânge și se tânguiește; îi face și ochii liniștiți și plini de lacrimi. Și cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos și prin nemărginita Lui iubire de oameni și-i prilejuiește minții vederi înalte și adevărate și anume: cu privire la puterea necuprinsă a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvânt a adus toate din neființă la ființă; cu privire la puterea nemărginită, care singură cârmuiește și are grijă de toate; cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi și la noianul nestrăbătut al ființei dumnezeiești (D. Stăniloae).
Care este recompensa isihastului, după acestă cunoaștere tainică duhovnicească, infinit mai mare și mai profundă decât orice altă cunoaștere scolastică, bazată pe puterile intelectului omenesc?
Inima i se face senină și blândă și dă la iveală roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia și celelalte. Sufletul lui primește o bucurie de negrăit (D. Stăniloae).
Sfântul Serafim de Sarov ne mărturisește și el despre acel moment când rugăciunea cedează locul Sfântului Duh:
Nu trebuie să ne rugăm decât până în momentul în care Sfântul Duh coboară asupra noastră și ne dăruiește, într-o măsură cunoscută numai de El, harul cel ceresc. Când suntem cercetați de El, trebuie să ne oprim din rugăciune (sfântul Serafim de Sarov).
Negoțul duhovnicesc despre care vorbește Sf. Serafim de Sarov este o altă lucrare neîncetată prin care creștinul este orientat spre dobândirea Duhului Sfânt: Câștigați Duh Sfânt neguțătorind în numele lui Hristos cu toate virtuțile posibile, faceți negoț în duh, lucrați cu ceea ce vă aduce mai mare folos, spune Sfântul, încurajându-i pe creștini să-și înmulțească talanții. Sfântul Serafim de Sarov ne atrage atenția la starea de vlăguire duhovnicească pe care o trăim în lumea de astăzi, numind-o moleșeală a credinței, o îndepărtare de Dumnezeu și o îndoială cu privire la adevărul de credință revelat. Această stare decadentă ne ține departe de vederea lui Dumnezeu, darul Duhului Sfânt și încununarea lucrării isihaste, recuperarea armoniei dintre om și Dumnezeu, pe când Adam îl vedea pe Dumnezeu umblând prin rai (Facerea, 3:8).
Lumina necreată, bucuria neumbrită, iată roadele ultime, cele mai înalte ale isihiei, ale trăirii în îmbrățișarea Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov ne încurajează să credem că putem ajunge fiecare în parte la această treaptă a desăvârșirii și îndumnezeirii noastre, prin propria strădanie, prin rugăciunea duhovnicului nostru, călăuză rânduită, prin harul Duhului Sfânt, să devenim fiii lui Dumnezeu, prietenii Mântuitorului și moștenitorii Împărăției cerurilor. Iată care este rugăciunea duhovnicului pentru ucenicul său, așa cum am aflat-o la Sfântul Serafim de Sarov, în dialogul acestuia cu Motovilov:
În inimă m-am rugat cu gândul: « Doamne, fă-l vrednic să vadă clar, cu ochii trupești, coborârea Sfântului Duh, așa precum aleșii Tăi slujitori au văzut arătarea măririi Tale!»( sfântul Serafim de Sarov)
Aici se încheie călătoria noastră inițiatică, pe terenul minat al patimilor din războiul nevăzut al tuturor timpurilor, până la limanul isihiei. Am avut călăuze sfinte care ne-au presărat calea cu lumina mărturisirilor, ne-au îndreptat pașii cu învățăturile lor și ne-au aprins inima de dorința de a continua și noi urcușul. Așa să ne ajute Dumnezeu!
–-
Sursa imaginii: https://www.crestinortodox.ro/editoriale/din-istoria-isihasmului-pana-secolul-xv-70160.html
