În școlile omului modern nu se mai învață demult istoria adevărată. Se învață doar istoria care este “politically correct”. Chiar dacă sunt reale și verificate, aspectele de detaliu “cu potențial deranjant”, ce se referă la un anumit eveniment important din evoluția umanității sau a unui popor, sunt eliminate – cu bună știință – din manualele de istorie ale zilelor noastre. Numai că, procedând în așa fel, oamenii moderni nu își învață copiii istorie ci … politică.
Prin definiție, istoria ar trebui să fie o relatare corectă și completă a unor lucruri ce s-au petrecut cu adevărat. Politica, pe de altă parte, nu se referă niciodată la ce s-a întâmplat cu adevărat. Politică reprezintă, întotdeauna, punctul de vedere al cuiva, asupra a ceea ce s-a întâmplat [1].
Istoria revelează, politica justifică. Istoria dă la iveală, spune tot. Politica acoperă, spune punctul de vedere al unei singure părți [1].
Așadar, nu întâmplător, politicienii urăsc istoria ce scrie adevărul. Iar istoria care conține adevărul, nu vorbește nici ea prea bine despre politicieni [1].
Dar oare câți profesori de istorie de azi înțeleg ei înșiși ce responsabilitate majoră le apasă umerii?
Câți dintre profesorii de azi își încurajează elevii să își pună întrebări lămuritoare, care depășesc cadrul informației prezente în manuale, așa încât aceștia să își poată trage singuri propriile concluzii?
Fără a fi stimulați să își extragă singuri propriile lor concluzii nu este firesc ca … în final … elevii să ajungă la exact aceleași concluzii la care au ajuns și cei care îi învață punctul lor de vedere și nu neapărat adevărul istoric?
Într-o astfel de paradigmă, a gândirii uniformizate, continuă să fie condamnate generații întregi de elevi, la repetarea greșelilor părinților și bunicilor lor.
Într-o astfel de realitate, dezideratul de a transmite, prin predarea istoriei, lecții sau chiar deprinderi de viață și nu doar simple fapte, rămâne de neatins.
Un profesor bun de istorie ar trebui să prezinte elevilor săi exact ceea ce s-a întâmplat în “filmul timpului”, incluzând în expunerea sa toate faptele care au dus la petrecerea unui anumit eveniment.
Un profesor bun de istorie ar căuta cât mai multe puncte de vedere ale celor preocupați de un anumit eveniment istoric, așa încât să îi facă pe elevi să înțeleagă că … întotdeauna … există mai mult decât un singur punct de vedere, în orice privință.
Un profesor bun de istorie nu ar cere elevilor să memoreze ani și date istorice legate de anumite evenimente importante din evoluția umanității, ci le-ar insufla acestora dorința de a înțelege ce fel de “înțelepciune existențială” suplimentară se poate “decanta”, la rece, din analiza unei situații complicate sau complexe cu care umanitatea s-a confruntat în trecut.
Punând în balanță cât mai multe opinii legate de un anumit episod istoric, descoperind tot ce se poate despre un anumit eveniment, un profesor bun trebuie să își stimuleze elevii să gândească și să găsească alte soluții (mai bune) de depășire a respectivelor momente complicate decât cele găsite de părinții și strămoșii lor.
Numai că, procedând astfel, există – negreșit – șansa ca noile generații să nu fie de acord cu modul în care am procedat noi, generațiile de acum.
Desigur, tema corectitudinii istorice este una de mare anvergură și orice interogații ieșite din tiparul clasic al adevărului istoric “de manual” au un potențial smintitor și pot genera blocaje mentale pentru cei care au renunțat demult la dorința de “a înțelege”.
Pe de altă parte, a face abstracție de problema terfelirii constante a adevărurilor istorice, constituie o formă de lașitate sau de “lene intelectuală” [2] care nu poate duce la nimic bun, pe termen mediu și lung.
Atâta timp cât nu vom reuși să ne înțelegem, acceptăm și cinstim trecutul (cu bunele și relele sale), nu vom fi capabili nici să ne consemnăm – corect – prezentul. Așadar, istoria ce se scrie în această perioada, de tulburare a umanității, pare a fi doar un accident, ce nu are nevoie de prea multe explicații.
Celebra conchidere cu pretenții de universalitate: “Asta este!”, oferă evenimentelor istorice o “ordine” suficientă sieși, deși înăuntrul ei se petrec nu doar întâmplări ce nu puteau fi evitate, căci nu toate fac parte din “firea lucrurilor istorice”.
*Bibliografie:
[1] Neale Donald Walsch, Conversații cu Dumnezeu, Vol. II, 2000, Editura For You
[2] Andrei Pleșu, Despre inimă și alte eseuri, 2017, Editura Humanitas, București
Sursa imaginii: https://hiphi.ubbcluj.ro/SD_ICC/
